ISSN 2784 - 0204 ISSN - L 2784 - 0204
AN V, NR.17
Cuprins:
Redacţia: Ziua iubirii la români, oglindită în presa vremii, p.2
Dan Toma Dulciu: Opera eminesciană în mediile universitare americane, p.3
Dr. Marian Nencescu: Anul Eminescu, p.10 Redacţia: Ziua Culturii Naţionale, p.l1l
Laura Hant: Românii din Viena omagiază cultura națională și pe geniul ei strălucitor: Mihai Eminescu, p.13
Revista „Luceafăr Nou”, o reapariţie surpriză în peisajul publicațiilor comunităţii româneşti, p.14 Maria Stanciu: Ziarul „Lumina ” al Patriarhiei Române. 20 de ani de apostolat creștin, în slujba românilor, p.15
Dumitru-Tudor Tănăsescu: 160 de ani de la fondarea revistei FAMILIA, p.l7
Geo Ciolcan: La centenarul Patriarhiei Române,
p.18
Laura Tătulescu: Invocaţii liturgice în creaţia vocală a sec. XĂT aparținând femeilor compozitoare din România, p.21l
Eugenia Tofan: Academicianul Mihai Cimpoi, p.27
Dr. Marian Nencescu: O călătorie virtuală cu Mihai Eminescu, la Viena şi Berlin. Schiţă pentru un scenariu de film, p.29
Dr. Laurenţiu-Ștefan Szemkovics: Ordinul „Steaua României” decernat generalului Eracle Arion (1880-1902), p.31
Preot prof.dr. Theodor Damian: Bucuria lecturii, p.34
Prof.univ.dr. loan N. Roşca: Daniela Șontică: 30 de scriitori români din exil (1945-1989), p.35
George Apostoiu: Cuba. Vedere de pe Malecon, p.36
Mihai Gruber: Cuba în imagini, p.37 Constantin Lupeanu: O carieră de excepție, p.40 Prof.dr. Nicolae Mareş: Nicolae Titulescu, p.42
Prof.univ.dr. Alexandru Oşca: Borne în drumul către un sfârșit îndelung așteptat, p.45
Marilena Grigore: Capitala Ungariei — un oraș al culturii, p.48
Corina Vlad Diaconescu: Un titlu, un subiect, un roman și cititorii, p.50
Ion Andreiţă, pălmaș cu condeiul: Întâmplări dintr-un alt veac. Identităţi, p.52
Ion Andreiţă, pălmaş cu condeiul: Cina cea de taină, p.55
Dr. Marian Nencescu: Un parteneriat jurnalistic de succes - UZPR şi Balkan Media Association, p.56
Prof.univ.dr. Nicolae Georgescu: Actualitatea lui G. Călinescu (1899 -1965), p.57
Ionel Novac: Din nou Eminescu ”, p.60
Tanţa Tănăsescu: Muzeul CFR, p.61 Mihai Prepeliţă: Poeme, p.64
despre „peniţele
Dan Toma Dulciu: Clădirea simbol a presei de pe „Sărindar”. Palatul „, Universul”, p.66
Tanţa Tănăsescu: Despre creativitate și creaţie. „Ce-ar fi dacă...?”, p.69
Tanţa Tănăsescu: Un monument pentru eternitate, dedicat lui 1. Bianu — ctitorul Bibliotecii Academiei Române, p.7l
Eveniment de excepție la Biblioteca Academiei Române. Expoziţia „Titu Maiorescu — 185 ",p.72
Publicaţia „MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI ” în al 5-lea an de difuzare sub Egida Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România, p.73
Revista apare sub egida Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
FONDATOR: TANȚA TĂNĂSESCU Martie 2025
La p.3
Dan loma DULCIU Opera eminesciană în mediile universitare americane
În anul Centenarului Eminescu — 1989 —, Revista „The Courier”, numărul din martie, publicaţie tipărită de UNESCO în 35 de limbi ale lumii, consacra lui Mihai Eminescu un elogios articol, afirmându-se despre acesta următoarele: „Mihai Eminescu (1850-1889) is recognized as the foremost Romanian Lyric poet. His mastery of language has also earned him a high place in the world literature”.
Textul vine să confirme conţinutul Rezoluţiei adoptate de Comitetul Executiv al UNESCO din data de 6 iunie 1988, prin care se propunea ca în calendarul marilor sărbători ale acestei organizaţii să fie inclus şi Mihai Eminescu, recunoscându-se astfel faptul că „opera poetului face parte integrală din moştenirea culturală a umanităţii ”.
La p.ll
* LI. e Ziua Culturii Naţionale sărbătorită de comunităţile românești din afara ţării în luna ianuarie 2025.
Viena celebrează pe cel mai autentic reprezentant al itualităţii românești, Mihai Eminescu
ZE
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Ziua iubirii la români, oglindită în presa vremii
Dragobetele, celebrat pe 24 februarie, este o sărbătoare tradiţională românească dedicată iubirii şi renașterii naturii, fiind considerat echivalentul local al Zilei Îndrăgostiţilor.
Dragobetele: simbolistică, semnificaţii, primele semnalări în presa românească
Originea și simbolistica Dragobetelui
Dragobetele, celebrat pe 24 februarie, este o sărbătoare tradiţională românească dedicată iubirii şi renaşterii naturii, fiind considerat echivalentul local al Zilei Îndrăgostiţilor. În mitologia populară, Dragobetele este asociat cu un personaj mitic—fiu al Babei Dochia—simbolizând forța dragostei, fertilitatea și începutul primăverii.
Semnificaţii culturale și ritualuri
Sărbătoarea Dragobetelui marchează momentul în care păsările îşi aleg perechea şi încep construirea cuiburilor, un simbol al unirii şi iubirii eterne. Tinerii sărbătoreau această zi printr-un ritual de împerechere simbolică: fetele şi băieţii mergeau pe câmp, culegeau ghiocei şi alte flori de primăvară, iar apoi, dacă o fată era plăcută de un băiat, acesta încerca să o prindă şi să o sărute, ceea ce echivala cu un început de relaţie serioasă. Acest obicei era cunoscut sub numele de „zburătorit”.
În unele regiuni, fetele își spălau fața cu zăpadă pentru a rămâne frumoase tot anul, iar băieţii trebuiau să fie veseli şi să nu verse lacrimi, crezându-se că astfel vor avea noroc în dragoste.
Primele semnalări în presa românească
Menţiuni despre Dragobete apar în publicaţiile româneşti încă din secolul al XIX-lea, în contextul cercetărilor etnografice asupra obiceiurilor populare. Printre primii care au scris despre această sărbătoare se numără folclorişti precum Simion Florea Marian și Tudor Pamfile. În presa vremii, ziarele şi revistele culturale precum „Albina” sau „Convorbiri Literare” au menţionat obiceiurile legate de Dragobete, însă aceasta nu era încă o sărbătoare popularizată la nivel național.
Abia după 1990, în urma unei renaşteri a tradiţiilor populare, Dragobetele a fost redescoperit şi reintrodus în discursul public, inclusiv în presă şi în iniţiativele culturale.
Concluzie
Dragobetele este o sărbătoare profund legată de cultura tradițională românească, simbolizând iubirea, reînnoirea şi începutul primăverii. Deşi în perioada modernă a fost eclipsat de influenţele occidentale, această sărbătoare a fost recuperată şi promovată ca o expresie a identității naționale.
REDACȚIA
MUZEUL PR
MUZEUL PRESEI ROMÂNEŞTI
ISENȚIALE CU GEORGE: PĂUN
O pagină neștiută din biografia lui Mihai Eminescu Mrmâre n mul complet e joecaă dn lat
Dr. Marian NENCESCU Presa Culturală, prezentă la Gaedeamus
pi AA Și NUL
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REDACŢIA Revistei Muzeul Presei Româneşti
Revistă trimestrială de istorie a presei şi cultură
ISSN 2784 - 0204 ISSN - L 2784 - 0204
Director editorial: DAN TOMA DULCIU Redactor-şef: TANŢA TÂNASESCU e-mail: tanta_tanasescu Qyahoo.com https://tantatanasescu.blogspot.com/ Bucureşti
IDEALURILE REVISTEI
Revista Muzeul Presei Româneşti este o publicație de cultură, educaţie şi atitudine jurnalistică, fructificând bogata tradiţie a ziaristicii româneşti, al cărei patron spiritual a fost Mihai Eminescu.
Revista este o inițiativă aflată sub semnul recuperării valorilor etice şi morale ale presei angajante, aflate în slujba societății contemporane.
Paginile revistei sunt deschise contribuţiilor jurnalistice ale confraților de breaslă, un jurnal digital al actualităţii celor implicaţi cu responsabilitate în promovarea valorilor perene ale scrisului gazetăresc.
Salutăm colaborările ce analizează realitățile şi imaginea societăţii româneşti actuale, cu instrumente jurnalistice, într-un spirit obiectiv şi echidistant.
Textele vor fi depuse în format electronic, editate cu diacritice, cu caractere „Times New Roman”, mărimea 12, la Redacţia Revistei Muzeul Presei Româneşti, sau trimise prin e-mail pe adresa: tanta_tanasescu Q yahoo.com
Revista va promova dialogul cu cititorii, publicând toate contribuţiile inedite, texte de referință ale unor mari jurnaliști, documente de arhivă, fotografii etc.
De asemenea, vom prezenta un calendar al evenimentelor la care participă jurnalişti sau membrii unor asociaţii de profil, în primul rând evenimentele Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România.
Disclaimer: conținutul articolelor colaboratorilor noştri nu reprezintă în mod oficial opinia redacției revistei Muzeul Presei Româneşti, aceasta asumându-și doar rolul de a fi o tribună necenzurată a opiniilor.
Răspunderea juridică privind corectitudinea şi veridicitatea informaţiilor prezentate, precum şi eventualele consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.
PAGINA 2
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Dan Lloma DULCIU
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Opera eminesciană în mediile universitare americane
Eminescu în confruntarea dintre progresism şi suveranism
Motto: „Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie.” (M. Eminescu)
În anul Centenarului Eminescu — 1989 —, Revista „The Courier”, numărul din martie, publicaţie tipărită de UNESCO în 35 de limbi ale lumii, consacra lui Mihai Eminescu un elogios articol, afirmându-se despre acesta următoarele: „Mihai Eminescu (1850-1889) is recognized as the foremost Romanian Lyric poet. His mastery of language has also earned him a high place in the world literature”.
Textul vine să confirme conţinutul Rezoluţiei adoptate de Comitetul Executiv al UNESCO prin care se propunea ca în calendarul marilor sărbători ale acestei organizaţii să fie inclus şi Mihai Eminescu, recunoscându-se astfel faptul că „opera poetului face parte integrală din moştenirea culturală a umanității ”.
Totodată, rezoluția amintită mai sus considera că implicarea tuturor statelor în evocarea marilor personalități din lumea intelectuală şi culturală, din care face parte şi marele nostru poet, „constituie o contribuţie majoră la îndeplinirea obiectivelor UNESCO, referitoare la promovarea identităților naţionale și a valorilor culturale, precum și la dezvoltarea înţelegerii şi cooperării internaționale '?.
Acest document este certificatul de atestare a caracterului universal al operei lui Eminescu, argument de necontestat care infirmă categoric opinia greșită a unora dintre detractorii Luceafărului, potrivit căreia poetul nostru naţional este insignifiant pe plan mondial, fiind doar un autor a cărui aureolă a fost augmentată de zelul adulatorilor autohtoni, fiind doar un autor minor în raport cu corifeii culturii mondiale.
La această confirmare a respectului profund față de personalitatea poetului au contribuit în mod semnificativ şi mediile academice de peste ocean, care au dovedit prin studii migăloase nu numai valoarea intrinsecă a operei sale lirice dar au furnizat și argumentele ştiinţifice privind importanța creaţiei acestuia, justificând locul binemeritat pe care poetul trebuie să îl ocupe în galeria marilor condeie ale lumii.
Premise ale dezvoltării studiilor eminesciene pe teritoriul american
La începutul secolului XX se semnalează existenţa unei afluenţe în creștere de români ajunşi pe noul continent, în calitate de emigranţi, dar şi apariția unor ziare şi reviste în limba română, în paginile acestora fiind evocate numele, biografia şi poeziile poetului, acesta devenind din ce în ce mai cunoscut în rândul coloniei române.
Prezența numelui Eminescu în presa americană autohtonă, la început sporadică şi conjuncturală, exprimă totuși un interes evident al intelectualităţii americane, care ne ajută să înțelegem în ce măsură a fost receptată personalitatea acestui reprezentant al liricii romantice la nivelul opiniei publice.
Eminescu în presa americană
În contextul polemicii stârnite de așa zisa opacitate a imaginii lui Eminescu pe plan mondial, acest studiu prezintă câteva considerații privind prezenţa numelui Mihai Eminescu în presa americană, încă din anul 1879.
Am arătat în câteva studii publicate anii trecuţi faptul că personalitatea lui Mihai Eminescu a fost evocată și în paginile unor publicaţii, reviste, dicționare, lexicoane de notorietate indiscutabilă, apărute în Europa precum şi în lucrări tipărite în Austria”, Ungaria”,
Dan Toma DULCIU
Slovenia5, Italia, Cehia”, Germanias, Olanda, Franţa”, Elveţia!0, Rusia!! încă în timpul vieţii poetului. De asemenea, situaţia critică în care se găsea acesta, în 1883, a fost prezentată chiar în dezbaterile unui for literar internaţional!?.
In continuare, prezentăm ştiri privind prima apariție a numelui Mihai Eminescu în presa din Statele Unite ale Americii !
Mihai Eminescu a fost evocat şi în ziare de limbă germană, editate în SUA: „New Yorker Volkszeitung ”, dedică în anul 1889, la moartea poetului, un număr special!$; articole despre marele nostru poet au apărut de asemenea în „Volksblater”!* Zeitung”, unde sunt prezentate traduceri din opera poetului nostru național.
şi „Chicagoer
„Anzeiger des Westens” (Gazeta Vestului), ziar independent, care apărea în oraşul St. Louis, Missouri, alături de o altă publicație: Westliche Post (de orientare Republicană), menționa în 1879 , pentru prima oară, numele lui Mihai Eminescu. Acestea sunt cele mai importante ziare de limbă germană din regiunea Middle West a Statelor Unite, alături de I/linois Staars-Zeitung, având un tiraj impresionant, clasându-l pe locul doi în rândul celor mai citite ziare din oraşul Chicago.
Ziarul „Anzeiger des Westens” (2 martie 1879, p.10) aminteşte numele lui Mihai Eminescu, ca traducător al libretului dramei muzicale, „Vârful cu Dor”, inspirat din creaţia Reginei Elisabeta a României.
În acest articol, Mihai Eminescu apare alături de L. F. Paganini, „bibliotecarul Universităţii”, care traduce textul în limba italiană, precum şi compozitorul Lubicz, pianistul Curţii.
Câteva zile mai târziu, numele Eminescu este amintit şi în ziarul american „he Boston Transcript” 5, din Massachusetts.
Ziarul din Boston, scris în limba engleză, prelua subiectul descris mai sus, dând expresie, astfel, interesului publicului american faţă de viaţa culturală din Europa, în mod special din România.
PAGINA 3
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Să nu uităm că este perioada în care relațiile dintre SUA şi România urmau un curs ascendent, culminând cu acreditarea ministrului american la Bucureşti, dr. E. Schuyler, cunoscut al lui Eminescu, cel care a depus eforturi susținute pentru consolidarea prezenţei americane în România.
Căutând sursa acestui articol, am descoperit faptul că textul a fost preluat aproape integral din presa tipărită la Berlin sau Viena.
lată ce scria ziarul „Berliner Borsenzeitung” din data de 06.02.1879:
„Es ist neulich gemeldet worden, daf der Geistes zustand der Fiirstin Elisabeth von Rumânien zu allerlei Bedcnklichkciten Anlaf gebe — dieselbetrat aber nur, wie sich jetzt herausstellt, einen Operntext verfaft. Das hochfiirstliche „musikalische Drama ” fiihrt den Titel „Virful cu dor” und behandelt die Legende von Sinai. Es ist in Deutscher Sprache geschrieben und von Eminescu ins Rumiinische, auS welcher Sprache es von dem Bibliothekar der Universităt, Herrn Paganini, ins Italienische iibertragen worden. Die Musik ist von
»
Liubicz, dem Pianisten der Fiirstin'S.
Aceeași ştire cu privire la „drama muzicală” compusă de Regina Elisabeta, purtând numele „Vârful cu Dor!”, o găsim şi în ziarul de la Viena, „Neue Freie Presse”'S5, respectiv în „Teplitz- Schonauer Anzeiger”(15.02.1879, p.7), care apărea în oraşul Teplice,
din Cehia.
Libretul este tradus în limba italiană de Paganini „„bibliotecarul Universităţii”” iar muzica este compusă de Lubicz, compozitor german”, angajat în 1875 ca pianist al Curţii Regale a
României, unde a înfiinţat un cerc muzical sub conducerea sa?!.
Importanța acestui text eminescian este aceea că reprezintă prima creație muzicală, având la bază un text tradus de Mihai Eminescu din limba germană.
Totodată, abordând chestiunea căilor originale prin care este diseminată opera unui autor (dincolo de publicarea în reviste de literatură sau tipărirea creaţiei lirice într-un volum de versuri), avem un caz aparte: publicul meloman din Bucureşti a avut privilegiul să cunoască talentul de traducător liric de limbă germană al lui Mihai Eminescu, înainte ca acesta să îşi vadă numele pe coperta unei cărți de poezie în limba română. Astfel, colectivul Teatrului Naţional din Bucureşti a pus în scenă această mică bijuterie lirică, în luna ianuarie 1879, cu interpreți italieni.
Ea s-a jucat şi în străinătate, mai întâi pe o scenă din Transilvania, la Sibiu, în sala ,, Reuniunii germane de cântări ”, în ziua de 18/30 noiembrie 1879, precum şi la Covent Garden din Londra, un an mai târziu, cu interpreţi englezi, îmbrăcați cu frumoase costume populare românești, trimise în capitala britanică de către regină.
Așadar, textul/traducere al lui Eminescu cunoaște mai întâi celebritatea pe o scenă de teatru (Bucureşti, Sinaia, Sibiu sau Londra), văzând lumina tiparului abia mai târziu, în ediţia de „Poezii Postume”, din 1905, îngrijită de Ilarie Chendi.
1. Studii şi cursuri despre Eminescu
Cu trecerea timpului, cunoaşterea operei eminesciene, sub varii aspecte, a atins un nivel crescut de interes în străinătate, în cazul nostru în mediile universitare americane, mai ales în privința concepțiilor sale filosofice, reflectate în domeniul liric, subliniindu-se originalitatea şi complexitatea creaţiei acestuia.
Mai întâi, trebuie precizat faptul că personalitatea marelui nostru poet a devenit cunoscută în mediile universitare americane prin intermediul unor schimburi de carte între bibliotecile americane şi cele de pe vechiul continent, dar și prin cursuri universitare speciale.
Amintim lucrarea în limba germană a lui Wilhelm Rudow, cu titlul „Geschichte des rumânischen schrifitums bis zur gegenwart, Ausgearbeitet mit unterstiitzung der angesehensten schriftsteller?.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Având 237 pagini, aceasta a intrat în evidenţele Bibliotecii Colegiului Harvard la data de 22 decembrie 1892. De la p.154 la pag.162 este analizată opera lui Eminescu.
O lucrare foarte convingătoare, de data aceasta în limba română, este volumul academicianului S. Mehedinţi, intitulată Cărre Noua Generaţie, Bucureşti, 1912, aflată în Biblioteca O 'Neill Library din cadrul Boston College.
Textul reflecta personalitatea poetului, precizând că „nu numai cultura universală, ci şi cea pământeană începuse a încălzi inimile. Era vremea când Eminescu stăpânea covârșitor sufletul tinerimii. Era întâiaşi dată când simțeam că din neamul nostru s-a ridicat un artist, cu care ne puteam înfățișa înaintea oricărui popor cult "2
O splendidă pledoarie a valorii liricii lui Eminescu era exprimată cu multă căldură de către autor: „Din acest substrat etnic, plămădit cu atâta greutate în timp de aproape două milenii, din acest popor capabil de a simţi armonii superioare şi de a le înfățișa în forma nepieritoare a artei; din acest neam, după cum a ieşit Eminescu (olimpicul Eminescu) de bună seamă vor mai răsări şi alții... poate mulți alţii. Căci, dacă loteria absurdă a soartei ne-a osândit să pierdem cu El o operă literară de un nivel mondial, poate va mai veni Altul... iar coroana de aur se va cobori cu supusa învoire a neamurilor şi a secolelor pe creștetul unui geniu ieșit din neamul nostru, scriind în limba noastră. Şi cine ştie —- ca să mai pomenim şi de alte arte — cine ştie, dacă urmaşul cel mai apropiat al lui Beethoven nu va fi din ţinutul unde se aude acuma muzica primăvăratecă a lui Vidu ! Cine ştie, dacă nu cumva în ţara unde au luat ființa pânzele lui Grigorescu... Cine ştie? lată de unde vine tot interesul nostru pentru viitorul acestui popor: îl credem în stare să trăiască printre celelalte neamuri ale lumii nu numai prin buna stare economică şi știință, ceea ce e onorabil, dar şi printr'o artă originală, ceea ce este nemurirea însăşi. Pentru cei ce au acest gând, poporul nostru nu e deci o plebe zoologică, gata să fie plecată şi îndemnată spre imitarea oricui, adică a oricărei mode streine; ci e ființa tainică a viitorului, înaintea căreia se închină toată viaţa noastră de azi. Ne plecăm noi, pentru ca neamul nostru să nu se plece înaintea
nimănui "2%.
Am afirmat că, la rândul lor, cursurile academice au avut şi ele rolul lor. Astfel, conform curriculei universitare de pe noul continent, anumite instituții de învățământ superior americane având programe de studii est-europene sau literatură comparată, au inclus studierea poeziilor şi filosofiei lui Mihai Eminescu în cursuri fie dedicate limbilor romanice, unele având chiar lectorate de limba şi literatura română”, fie romantismului european.
Ca urmare, profesori specializaţi în studii româneşti sau est- europene au promovat spiritualitatea poporului nostru într-un cadru mai amplu, reunind cultura, istoria, limba și literatura română.
Un instrument foarte util în promovarea culturii și civilizației româneşti în Statele Unite ale Americii l-a reprezentat activitatea „Society for Romanian Studies”, al cărei debut a avut loc prin organizarea „Conferinței de limbă și literatură română" la Universitatea din Washington în 12-13 mai 1972. Au participat istoricul Constantin Giurescu, care a predat cursuri în anul respectiv la Columbia University, Dan Grigorescu de la Biblioteca Română din New York ş.a.
În cadrul acestei reuniuni, considerată prima de această anvergură pe teritoriul american, după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a făcut propunerea de a se pune bazele unui grup de studii româneşti. Ca urmare, la Conferinţa de limbi străine din Kentucky (26-28 aprilie 1973), s-a stabilit ca grupul să includă şi alte ramuri ale ştiinţelor umaniste şi sociale, nu doar limba şi literatura, afiliindu-se profesori de la Universitatea din Kentucky, Universitatea din Washington, Universitatea Columbia, Universitatea din Utah, Universitatea din Rochester, Universitatea din Colorado, Universitatea din Illinois, Universitatea Indiana, Universitatea din
PAGINA 4
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Chicago, ş.a. În total, 41 de membri fondatori s-au alăturat organizaţiei. Prima conferinţă a Romanian Studies Group a avut loc în perioada 15-16 noiembrie 1974 la Universitatea din Colorado, apoi în perioada 12-13 octombrie 1975 cea de-a doua conferinţă / întâlnire anuală a RSG la Universitatea din Carolina de Nord.
Printre conducătorii acestui grup de studii românești, transformat în 1977 în Societatea de Studii Românești, amintim pe Radu R. N. Florescu (istoric, Boston College), Stephen A. Fischer- Galaţi, George R. Ursul (istoric, Emerson College), Rodica Boţoman.
O figură aparte a fost Rodica Boţoman (Limbi slave şi est- europene, Universitatea de Stat din Ohio), care a lansat cu mare succes primul curs de limba română în 1974, urmat de înființarea în 1975 a Programului de Cultură şi Civilizație Română.
În 1977, sub preşedinţia profesorului Radu R. N. Florescu, a avut loc la Universitatea de Stat Ohio din Columbus, pe 6 aprilie 1977, a treia conferință a acestui grup, dedicată "Centenarului Independenţei României", în colaborare cu Academia Română.
Acţiunile Societății de Studii Românești au beneficiat de cooperarea cu Academia Română, Fundaţia Culturală Română, devenită Institutul Cultural Român, Institutul de Studii Sud Est Europene, precum și cu diverse instituţii de învățământ superior din România, respectiv Academia Româno-Americană de Artă şi Ştiinţă”,
Un rol de asemenea important îl au așa numitele „Center for Romanian Studies”. Unul dintre ele se află la Palm Beach, Florida, autodefinit drept „institut academic de cercetare cu misiunea de a promova cunoașterea istoriei şi culturii României în lume,
colaborând cu cercetători din întreaga lume”.
Aceşti profesori au analizat deseori opera lui Eminescu în contexte academice.
2. Lucrări şi articole academice
Există numeroase studii publicate de profesori americani sau români care predau în SUA, despre influenţele filozofice din opera lui Eminescu, raportarea sa la romantismul european sau legătura dintre viziunea sa politică şi creația poetică. Printre aceştia amintim distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, de origine română, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, omul de cultură şi jurnalistul M.N. Rusu.
Există de asemenea cercetători americani, specializați în domeniul studiilor de literatură comparată, care analizează opera lui Mihai Eminescu în raport cu alți mari poeți romantici, cum ar fi Byron, Shelley sau Hălderlin.
3. Evenimente şi conferinţe
În marile centre universitare americane cu comunități româneşti active (de exemplu, la Columbia University, Harvard, sau University of Chicago) au fost organizate conferințe sau evenimente culturale dedicate lui Eminescu.
De exemplu, în prezentarea făcută în revista „Muze noi” (New Muses), Jeno Platthy, directorul executiv al Federației Asociaţiilor Internaţionale de Poezie (Federation of International Poetry Associations), în acelaşi timp preşedintele celui de-al VII-lea Congres Mondial al Poeţilor (Washington, 1983) acesta declara: „Eminescu a fost cel mai mare poet liric al României şi deține încă acest titlu, după aproape 100 de ani de la moartea sa [...]. Poeziile sale nu au încetat de a fi iarăşi si iarăși traduse în principalele limbi ale globului și, pe bună dreptate, Eminescu îşi câștigă cititorii... “, precum şi afirmația lui Roy Mac Gregor-Hastie: „Fără vocea poetică singulară a românului Eminescu, o definiție a termenului «poezie» ar fi fost nesatisfăcătoare şi nu şi-ar fi justificat locul într-un dicţionar universal. El a crezut ca oamenii pot crea muzică din cuvinte şi chiar
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
poezie, din viețile lor“.
Ceea ce este însă mai important de precizat este faptul că numele său este din ce în ce mai bine cunoscut în marile universități ale lumii: University of London, University of Cambridge, Harvard University, Ohio State University, University of Michigan (ultima organizând în 18-19 ianuarie 1985 un simpozion „Eminescu — Luceafarul poeziei româneşti”, dedicat celei de-a 135-a aniversari a „celui mai mare poet român“).
Reputate biblioteci naționale, uriaşe biblioteci universitare, precum Library of Congress, British Library, Oxford University Library, Cambridge University Library, New York University Library s.a. sunt depozitarele unor colecții impresionante de culegeri de lirică germană, unde apare, pe lângă numele unui Johann Wolfgang von
Goethe sau Friedrich Schiller, şi cel al lui Mihai Eminescu%.
Faima de care se bucură creaţia celui considerat cel mai mare poet al românilor în spaţiul de limbă germanică face ca acesta să fie inclus şi în alte antologii de literatură universală: „Bildersaal der Weltliteratur”, Stuttgart, 1885, "Orient und Occident”, Wieden, "Die Lieder Aller Volker und Zeiten”, Hamburg, 1888, ediţie îngrijită de Hans Grabow. În această din urmă lucrare, M. Eminescu este prezent prin "Die Mărchenkânigin” (Regina din Poveste) şi "Des Waăldes Marchen” (Poveştile Pădurii), în traducerea realizată de Carmen Sylva.
Poezia lui Eminescu, selectată în antologiile menţionate, dar mai ales în „Rumânische Dichtungen”, a fost receptată în general favorabil de critica literară germană.
De asemenea, numeroase enciclopedii îi consacră articole de prezentare, exegeze ample asupra biografiei şi operei acestui ultim mare poet romantic al secolului al XIX-lea
Ca urmare, la sfârşitul secolului al XX-lea, creația lirică a lui Mihai Eminescu a atras interesul nu numai al mediilor academice şi universitare americane, dar şi al unor instituții culturale consacrate la nivel internațional, precum World Academy of Arts and Culture sau World Poetry Society Intercontinental, ori Arts Council of Great Britain.
Comunitățile religioase românești, răspândite pe întreg teritoriul american, prin asociaţiile lor culturale, cenaclurile literare, revistele proprii, au contribuit de asemenea la mai buna cunoaştere a operei eminesciene.
Un loc aparte îl ocupă Preotul Profesor Emerit Dr. Theodor Damian, cel care, începând cu anul 1993 a fondat şi condus Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, editând revistele „Lumină Lină /Gracious Light”, „Symposium ',,, Romanian Medievalia şi „Buletinul săptămânal ” al parohiei.
Lumină Lină
Gracious Light
Review of Romanian Spirituality and Culture
PAGINA 5
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Dr. Theodor Damian este fondator şi preşedinte al Cenaclului Literar „Mihai Eminescu” din New York. Acesta şi-a desfăşurat activitatea cu o frecvență bilunară continuă, de peste trei decenii, prilej cu care Cenaclul Literar „Mihai Eminescu” a găzduit sute de lansări şi prezentări de carte ale unui număr impresionant de prozatori, poeţi, eseişti, jurnalişti, filosofi, teologi, critici literari, critici de artă, artişti plastici şi muzicieni din România şi din spaţiul româno-american, bineînțeles un loc principal avându-l patronul spiritual al acestui cenaclu, Mihai Eminescu.
Trebuie amintite de asemenea Ambasada României în SUA și Institutul Cultural Român din Statele Unite care au sprijinit, la rândul lor, diseminarea operei şi mai ales a personalității lui Mihai Eminescu în SUA.
4. Traduceri şi accesibilitatea operei
Traducerile lui Eminescu în engleză nu sunt la fel de răspândite în spaţiul academic american, asemenea operelor unor mari lirici ai lumii, însă existenţa acestora, atâtea câte sunt, a contribuit la cunoașterea dimensiunilor spirituale ale Poetului şi a valorii universale a liricii acestuia”.
Poezia sa este tradusă și publicată totuși în reviste literare sau antologii dedicate literaturii est-europene.
Traducători importanți ai poeziei lui Mihai Eminescu în engleză au fost: Sylvia Pankurst, Leon Leviţchi, Andrei Bantaş, Petre Grimm, Dimitrie Cuclin, Corneliu M. Popescu, Adrian George Săhlean ş.a.
Trebuie amintit faptul că prima poezie eminesciană, Crăiasa din poveşti, a fost tradusă în limba engleză de cunoscutul jurnalist britanic şi autor de librete muzicale, William Beatty-Kingston (1877), la îndemnul poetei Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României).
EMINESCIANA
DAN TOMA DULCIU Lumină Lină
Revistă de spiritualitate şi cultură românească
1877 - William Beatty-Kingston, ziarist britanic, traduce din Eminescu
unul se referă la traducerile realizate de Eminescu, însuși, din opere literare sau filosofice scrise în limbi străine! iar alt domeniu privește transpunerea creației eminesciene în diverse limbi ale lumii
Gracious
| i ght Subiectul traducerilor eminesciene comportă două aspecte principale: Review of Romania: tuality and Culture
Cu privire la acest ultim aspect, articolul de faţă abordează un episod inedit, care aduce în atenție date bibliografice noi, referitoare la dovezi timpurii de receptare a poeziei lui Eminescu în limba engleză
Suntem în primăvara anului 1877. William Beatty-Kingston, un cunoscut jurnalist din Țara Albionului, corespondent de război. dar și autorul libretului în limba engleză al operci Tosca de Giacomo Puccini, aflat la
București, este primit la Cotroceni de câtre alteţele lor regale Carol | și Elisabeta.
Cu această ocazie, este rugat de Carmen Sylva să transpună în limba engleză o bijuterie lirică a lui Eminescu (Crăiasa din povești) Conformându-se dorinței reginei, William Beaty-Kingston realizează în acest fel prima traducere în limba engleză a unci opere cminescienc.
Momentul acesta are o semnificație aparte, deoarece, până în prezent, Sylvia Pankhurst (1930; cra recunoscută drept cel dintâi traducător al poezici lui Eminescu în limba lui Shakespeare. *
Putem afirma că acest fapt reprezintă o mărturie convingătoare a notorictăţii dobândite de poet, la doar 27 de ani, o recunoaștere a talentului său, înfățișând totodată detalii necunoscute, care vor întregi și nuanța natura
contactelor și relaţiilor complexe dintre Mihai Eminescu și regina Elisabeta a României.
Poezia a fost publicată ulterior într-o culegere de traduceri din poezia română a aceluiași autor.
Un preşedinte al Americii, reprezentant al Partidului Republican, îl evocă pe Mihai Eminescu
Trecând la un alt registru de abordare a prezenței numelui Mihai Eminescu în universul american, şi anume cel politic, amintim faptul că în urmă cu peste o jumătate de secol, un preşedinte american în exercițiu amintește numele lui Mihai Eminescu, în cadrul unui discurs politic“%.
La 2 august 1969, Richard Nixon (1913-1994), fost preşedinte al SUA (1969-1974) sosea la București. Cu acest prilej, preşedintele american declara: „Am călătorit în multe ţări din lume şi am trecut prin marile capitale ale lumii, dar poate că niciodată în toți anii în care am călătorit nu am avut o primire mai călduroasă și suntem foarte recunoscători poporului român pentru căldura inimilor
voastre 5].
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
La sfârşitul mesajului Richard Nixon a declarat:
„În Statele Unite, după cum probabil ştiţi, dacă aţi urmărit ceremoniile noastre inaugurale, am folosit ocazional expresia "Înainte împreună”. Am descoperit că acest concept nu este original la mine. Și pentru toastul meu din această seară, permiteţi-mi să folosesc cuvintele unui mare poet român, Mihai Eminescu: "Fiii voștri să meargă înainte, fraţi mână în mână".
„In the United States, as you may know, if you followed our inaugural ceremonies, we have occasionally used the phrase "Forward together." I have discovered that that concept is not original with me. And for my toast tonight, may 1, therefore, use the words of a great Romanian poet, Mihai Eminescu: "May your sons go forward, brothers hand in hand." (udem, p.608)
Elemente de suveranism în viziunea eminesciană
În acest context ne-am propus să analizăm o temă insolită: opera lui Eminescu în America şi America în opera lui Eminescu, în special actualitatea unora dintre ideile sale socio-economice, raportate la realitățile geo-politice actuale.
Din motive lesne de înţeles, exegeţii de peste Ocean au ocolit o bună perioadă de timp ideile şi opiniile considerate de către unii critici ca fiind controversate, emanate din publicistica militantă a lui Eminescu.
Cu toate acestea, raportarea sa critică la problematica socio- politică şi economică românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a anticipat în mod surprinzător dezbaterile aprinse ce au loc în prezent pe marginea relaţiei antagonice globalism - suveranism, domeniu neabordat până acum în exegeza eminesciană.
Trebuie subliniat faptul că întotdeauna a existat o dezbatere acerbă la nivel conceptual între elemente polare contradictorii, purtând de-a lungul timpului denumiri diverse: absolutism (cu formele dictatură, tiranie, totalitarism)-versus democraţie; autohtonie- versus cosmopolitism; semănătorism-modernism; conservatorism (paseism)-liberalism; naționalism-internaţionalism; religiozitate- ateism; elitism-populism, suveranism-globalism.
Ca să înțelegem mai bine izvoarele ideologice ce l-au inspirat sau influențat pe Mihai Eminescu, vom sintetiza care au fost lecturile din vremea studenţiei, la Viena apoi la Berlin, de unde şi-au tras seva câteva dintre concepţiile sale suveraniste.
În secolul al XIX-lea, în Austria, suveranismul a fost strâns legat de dezbaterile privind centralizarea Imperiului Austriac şi tensiunile dintre diferitele naţionalităţi. Câteva figuri importante care pot fi considerate gânditori suveranişti, în sensul susținerii unei guvernări independente şi a unor politici naţionale puternice, sunt:
1 Adam Heinrich Miller (1779-1829) — Filosof şi economist conservator, susținător al monarhiei habsburgice şi al unei organizări statale puternice, în opoziție cu ideile iluministe şi liberale venite din Franţa. Acesta a lucrat atât pentru statul prusac, cât şi pentru Austria (1813-1825). Cea mai importantă operă a sa a fost „Vom echten Deutschen ” (1808). El a pledat pentru o monarhie crescută organic Statul corporativ. Împreună cu Achim von Arnim, a fondat "Societatea de masă creştin-germană". În recenzia sa despre Discursurile lui Fichte către Națiune, Miller a explicat diferenţa terminologică dintre Creștinism şi Iudaism și presupusa opoziţie dintre Germani vs. Evrei.
2 Friedrich von Gentz (1764-1832) — Consilier al lui Klemens von Metternich şi adversar al Revoluţiei Franceze, Gentz a fost un susținător al suveranităţii statului habsburgic și al echilibrului de putere european.
3 Klemens Wenzel von Metternich (1773-1859) — Deşi nu un „gânditor” în sens strict, Metternich a fost arhitectul sistemului
PAGINA 6
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
politic al Austriei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, promovând un suveranism imperial şi o politică de echilibru între marile puteri europene.
4 Franz Xaver von Baader (1765-1841) — Filosof şi teolog catolic, care a susținut un model de suveranitate bazat pe ordine socială tradiţională şi pe principiile monarhiei creștine. (Două dintre lucrările lui Franz von Baader sunt identificate de C. Barbu ca făcând parte dintre cărțile Poetului, vezi „Lada cu
manuscrisele și cărțile lui Eminescu”, Editura Contrafort, Craiova, 2012, p. 28, p.32.)
5 Karl Ludwig von Haller (1768-1854) — Deşi originar din Elveţia, Haller a avut o influență majoră asupra gândirii politice austriece prin lucrarea sa Restaurația științei politice, în care a respins ideile iluministe şi a susținut un model suveranist al monarhiei organice.
Aceşti gânditori şi politicieni au influenţat politica habsburgică în sensul apărării suveranității imperiale, în opoziție cu tendinţele liberale și naționaliste care amenințau unitatea Imperiului Austriac.
În Germania secolului al XIX-lea, suveranismul a fost un concept complex, influenţat de unificarea Germaniei (1871), de confruntarea dintre statele germane şi de opoziția față de influențele externe, precum liberalismul francez sau dominația austriacă asupra Confederaţiei Germane. Câteva nume importante de gânditori suveranişti sunt:
1. Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) — Filosof idealist şi naționalist timpuriu, autor al Discursurilor către națiunea germană (1808), în care a pledat pentru independenţa Germaniei şi un stat puternic, unificat şi suveran.
2. Friedrich List (1789-1846) — Economist naţionalist care a susținut protecționismul economic şi independenţa economică a statelor germane, considerând că dezvoltarea industrială trebuie să fie protejată de influenţele externe.
3. Lorenz von Stein (1815-1890) — Filosof al statului şi economist care a argumentat pentru un stat puternic, suveran, capabil să echilibreze interesele sociale şi economice, inspirând astfel modelul ulterior de „stat social” german.
4. Ernst Moritz Arndt (1769-1860) — Scriitor şi naționalist german care a pledat pentru unitatea şi suveranitatea Germaniei împotriva influenţei franceze şi ruse.
5. Otto von Bismarck (1815-1898) — Deși nu un „gânditor” în sens academic, Bismarck a fost arhitectul unificării Germaniei şi un susținător al suveranității statale prin Realpolitik, menținând un echilibru între monarhie şi forţele naţionaliste.
Aceşti gânditori și lideri au contribuit la dezvoltarea unei ideologii suveraniste germane, fie prin promovarea unităţii naţionale, fie prin susținerea unui stat puternic şi independent.
Aceste personalități şi teoriile sau ideologia lor îi erau cunoscute desigur lui Eminescu, el nefăcând decât să regândească şi să adapteze soluţiile propuse de elitele intelectuale din spaţiul germanic, amintite mai sus, la realitățile socio-economice din Țările Române, aşa cum le-a perceput tânărul revenit de la studii din ţările dezvoltate ale Europei.
În acest cadru, putem constata că, în perioada imediat următoare realizării Unirii Principatelor, apoi a obţinerii Independenţei de Stat a României, au existat în presa vremii dezbateri aprinse, de care Eminescu nu a fost străin, cu polemici vii privitoare la cele două direcții de dezvoltare ale unei societăți: liberalism total sau conservatorism precaut.
»
Articolele politice ale lui Mihai Eminescu din „,Zimpul (1876-1883) conţin elemente care ar putea susține ideea că el a fost un precursor al suveranismului european, „avant la lettre”, dar această etichetă trebuie folosită cu nuanțe, având în vedere contextul istoric de atunci, diferit de cel actual.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
În opera publicistică eminesciană există numeroase texte în care acesta face trimitere directă la noţiuni precum: suveranitatea națională, patriotism, apărarea drepturilor suverane asupra bogățiilor naturale, a resurselor ţării, asupra Dunării“? ete
În contextul tratativelor purtate de România cu marile puteri ale Europei, privind regimul juridic al Dunării, ziaristul de la Timpul îşi pune o întrebare legitimă cu privire la inadmisibilitatea ingerințelor străine, care afectează suveranitatea ţării noastre“5.
Referindu-se la Conferinţa de la Londra cu privire la regimul juridic al Dunării, Mihai Eminescu deplânge cu vehemenţă ştirbirea suveranității României, urmare a izolării sale de către marile puteri ale continentuluis?.
Tratatul de la Londra, în viziunea lui Eminescu a ştirbit suveranitatea României fiindcă „dă Rusiei jurisdicțiunea exclusivă pe brațul Chiliei, Comisiei Europene jurisdicțiunea pe celelalte guri până la Brăila, Austriei preponderanţă politică de la Brăila la Porțile de Fier, c-un cuvânt supune suveranitatea acestei ţări la trei stăpâni deosebiți: Europa, Austria, Rusia ”. lar guvernul şi Parlamentul nu iau nici o atitudine“.
Eminescu nu dorea înstrăinarea de sub suveranitatea țării a
apei sale de căpetenie și brâul neatârnării sale: Dunărea“€.
Această inacceptabilă manieră în care a fost tratată poziția țării noastre este pusă de către autor pe seama incapacității guvernului de la Bucureşti de a apăra interesele legitime, suveranitatea ţării“.
Eminescu deplânge faptul că „principiul superb al suveranităţii poporului” este pe cale de dispariţie, şi „nu rămâne decât bucătăria murdară a unei găşti de oameni fără căpătâi care se serve de sufrajul universal pentru a-şi împărți țara precum se serveşte
cineva de un cuţit spre a spinteca un pui”"S.
Această atitudine constantă în direcția suveranistă o manifestă Mihai Eminescu în mod explicit, chiar în articolul de tinereţe: Să
facem un congres”.
Mai târziu, acesta detaliază noţiunea de suveranism, pe care o extinde nu numai la dreptul unei ţări de a încheia tratate politice, dar şi de a-şi apăra interesele economice“ .
Ca argument asupra existenţei suveranismului pe teritoriul românesc, autorul evocă situaţia juridică a Mitropoliei Moldovei și Suceveit!.
În preajma obţinerii Independenţei de Stat a României, Eminescu susține că Ţările Române, deşi plăteau tribut Turciei, se bucurau totuși de o anumită suveranitate, păstrată de-a lungul timpului în textele Capitulaţiilor.”?
Orice mare putere, consideră Eminescu, nu poate obţine câștig de cauză în raport cu un stat oricât de mic, atâta vreme cât acesta „se
razimă pe drepturile ce decurg din suveranitatea sa.”
În contextul în care Europa se pregătea de un nou război, Eminescu susține o politică de echilibru între marile puteri, de neutralitate activă, fiind de preferat a nu se face nici un fel de concesie vreuneia sau alteia dintre marile puteri ale continentului."
Concluzia lui Mihai Eminescu este categorică: „în urma sacrificării suveranității noastre în afară, guvernul din Bucureşti n-ar mai fi decăt delegațiunea unei puteri străine ... Se vede că arta de-a guverna e în România sinonimă cu arta de-a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, pentru a amputa una câte una
bucăţile vii ale ţării "5.
Soluţia propusă de Eminescu este aceea a angrenării în administrarea afacerilor publice a unor „oameni luminați ai naţiunii, proprietari, comercianţi, profesii liberale”, întrucât „suveranitatea este o funcțiune publică pe care fiecare să o poată esercita în interesul tuturor şi pe care un cetățean să o exercite cu atât mai mult
cu cât este mai capabil "5 .
PAGINA 7
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Aceasta este şi ideea Partidului Conservator, recunoaşte autorul.
Suveranism versus Progresism în opera lui Eminescu
Analizând textele jurnalistului Mihai Eminescu, din care am selectat mai sus doar un redus eşantion, putem desprinde câteva argumente pentru a-l considera pe Eminescu drept precursor al suveranismului european:
1. Critica influențelor externe asupra statului
Eminescu a fost un adversar acerb al ingerințelor marilor puteri în politica românească. Critica sa la adresa influenţei otomane, ruseşti şi, mai târziu, austriece și franceze, arată o viziune suveranistă asupra statului român.
În articolele sale, ziaristul de la Timpul se opunea impunerii de modele occidentale nepotrivite pentru România, susținând că reformele trebuie adaptate realităților naționale.
2. Apărarea identităţii naţionale
Eminescu vedea statul naţional ca un garant al continuității istorice şi culturale. Critica sa față de cosmopolitismul excesiv și promovarea unui naționalism conservator sunt elemente care pot fi asociate cu gândirea suveranistă modernă. Esenţa acestei gândiri consecvente, încă din tinereţe, poate fi rezumată în formula de salut al tinerilor studenţi români de la Viena, printre ei şi Mihai Eminescu: „Trăiască nația!” şi răspunsul: „Sus cu dânsa!”
Spaţiul nu ne permite îndeajuns să redăm numeroasele texte eminesciene în care autorul susținea protejarea limbu, culturii și valorilor tradiționale împotriva influențelor externe.
3. Critica clasei politice şi a „formelor fără fond”
Eminescu acuza elitele politice româneşti ale timpului său că adoptau mecanic instituţii şi modele occidentale, fără a ţine cont de specificul național.
Această viziune poate fi comparată cu poziţiile suveraniste actuale, care se opun impunerii unor modele globale fără adaptare la contextul național.
4. Viziunea economică — protecţionism și resurse naţionale
Eminescu pleda pentru controlul resurselor naţionale şi dezvoltarea economiei proprii, criticând concesionarea resurselor către străini. Una dintre ţintele criticilor sale în acest domeniu era politica greşită a guvernului de la București în domeniul taxelor vamale, acesta fiind adeptul protecționismului vamal, ca metodă de protejare a propriei noastre economii. Acesta spune explicit: „Producțiunea naţională nu se poate nici menţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste. O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a dat voie să se ia la cu toată lumea. Şi copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătăţii şi abia când se va şi va ajunge egal în tărie [î]l putem lăsa să concureze sub regimul
libertăţii comerțului. "+"
Astfel de idei sunt esenţiale în doctrina suveranistă modernă, care pune accent pe independenţa economică a statelor.
5. Atitudinea lui Eminescu față de fenomenul imigraţionist
După înfrângerea revoluțiilor paşoptiste, mai ales a celei din Germania, s-a stimulat emigrația către America. Eminescu a fost contemporan cu acest fenomen social, pe care l-a înțeles și l-a comentat cu ascuţita lui gândire. Sute de mii de oameni au plecat în căutarea unei vieți mai bune. Mihai Eminescu comentează, în ziarele româneşti, acest fenomen inedit pentru vremurile acelea.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
! Cf. „Mihai Eminescu - poetul naţional al României, Mihai Eminescu (1850-1889) este recunoscut ca fiind cel mai important poet liric român. Stăpânirea limbii i-a adus, de asemenea, un loc înalt în literatura mondială”, „The Courier”, nr. martie 1989, p. 11.
2 În cadrul celei de a 30-a Sesiuni a UNESCO, care a avut loc la Paris în perioada 26 oct./17 nov. 1999, s-a decis ca această organizaţie a Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură să se asocieze manifestărilor prilejuite de cea de a 150 aniversare a lui Mihai Eminescu, din 15 ianuarie 2000.
3 La data de 7 februarie 1879, ziarul „Neue Freie Presse” aminteşte numele lui Eminescu în calitatea sa de traducător al textului libretului operei „Vârful cu Dor”, inspirat dintr-o lucrare a reginei Carmen Sylva. Un alt important ziar vienez, „Wiener Allgemeine Zeitung”-5 august 1881, subliniază numele lui Eminescu cu prilejul apariţiei unui volum de traduceri din opera lui Schiller, şi ulterior, la data de 9 oct.1883, cu ocazia tipăririi unei selecţii din poeziile reginei Carmen Sylva.
* „Umoristul” (28 sept./11 ocr.1866), publica la Pesta o poezie de Mihai Eminescu; asemenea şi „Revue d'Orienr” (1889), din Budapesta, menţiona opera lui Eminescu, publicând două poezii şi articole despre „unul dintre cei mai mari poeţi contemporani”.
5 Ziarele din Slovenia: „Laibacher Tagblatt” şi „Laibacher Zeitung” care au apărut la Ljubljana (Laibach) în data de 26 aprilie 1870, evocă debutul în presă al lui Eminescu şi procesul stârnit de articolele acestuia.
* Ca semn al recunoaşterii valorii creaţiei sale literare, „Rivista Internationale” (| martie 1881) prezintă laudativ poeziile eminesciene.
"Teplitz-Schânauer Anzeiger, din data de 15 febr. 1879, menţionează numele poetului. În 1883, „Prager Tagblatt” aminteşte de boala lui Eminescu.
5 În anul 1888, Luceafărul este amintit într-o carte tipărită în Germania: Hans Grabow, „Die Lieder Aller Volker und Zeiten”, Hamburg, p.566, 567-568: M. Eminescu,"Die Mărchenkânigin” (Regina din Poveste) şi „Des Wăldes Marchen” (Poveștile Pădurii), în traducerea realizată de Carmen Sylva.
” Numele lui M. Eminescu figurează într-un periodic parizian, „Revue Historique”, condus de G. Monod şi G. Fagniez (1881), în care A.D. Xenopol îl evocă pe Poet în cuprinsul studiului intitulat „România ” (p.439-446). Eminescu este încadrat în sânul direcției literare imprimate în țara noastră de criticul Maiorescu. De asemenea, Revista „Le Livre” (p.315), publica în numărul său din luna mai-aprilie 1881 un tablou al autorilor europeni traduşi, ale căror opere sunt prezente în paginile unor cărţi puse în vânzare în librăriile din Germania, printre ele fiind menţionate acelea ale scriitoarei regine Carmen Sylva şi Mitte Kremnitz, care au tradus din opera lui Eminescu. În aceste reviste din spaţiul cultural francez apar, astfel, primele menţiuni ale numelui poetului român.
'0 În 1888, publicaţiile de limbă franceză anunțau în termeni elogioși susţinerea unei teze de doctorat la Facultatea de litere a Academiei din Lausanne, în care era apreciată „contribuţia lui Eminescu la dezvoltarea limbii române literare”.
!! Polihronie Sîrcu, cadru didactic la Universitatea din St. Petersburg, publică în 1884, în „Jurnal Ministerstvya Narodnogo Obrazovania”, un articol despre personalitatea unor scriitori care au intrat recent ,„, în circuitul marilor valori europene”, printre ele şi „poetul de vază al României”, Mihai Eminescu. Fiodor Evghenievici Korş, profesor la Universitatea din Moscova, a fost unul dintre primii traducători din Eminescu, considerându-l pe acesta un „un strălucit egal al lui Puşkin”.
12 Situaţia poetului Mihai Eminescu a fost prezentată la Amsterdam, cu ocazia Congresului „Asociaţiei Literare Internaţionale”- 27 Septembrie 1883.
15 „New Yorker Volkszeitung” a fost cel mai longeviv cotidian de sindicat în limba germană din Statele Unite ale Americii, înfiinţat în 1878 şi are suspendată publicarea în octombrie 1932.
14 Ziarul „Universul”, nr. 191 din 25 august/6 septembrie 1889, p.2, insera următorul anunţ: „Eminescu în America: Ziarul New-Yorker Volkszeitung, ziar înaintat atât în politică cât şi în literatură, consacră un articol regretatului poet, aducând memoriei lui elogii. ”
15 Eminescu — „The Boston Transcript” (Vol. LII, nr.15918/8.03.1879, p. 6)
16 Trad. „Recent s-a raportat că starea de spirit a Principesei Elisabeta a României dă naştere la tot felul de îndoieli — dar ea a scris un text de operă, după cum se dovedește acum. "Drama muzicală” princiară poartă titlul de "Vârful cu dor” și tratează legenda Sinaiului. Este scrisă în limba germană și tradusă în limba română de Eminescu, limbă din care a fost tradusă în italiană de bibliotecarul universităţii, M. Paganini. Muzica este de Liubicz, pianistul prinţesei. ”
1 Titlul original este: "Vârful cu dor — baladă românească pentru solişti, cor şi orchestră, textul de F. de Laroc, traducere de M. E-scu”. F. de Laroc provine din anagramarea expresiei Femme de Carol.
18 Nr. din 07.02.1879, p. 13 (Kleine Chronik)
19 De fapt, L.F. Paganini a fost traducător la Consulatul, respectiv Agenţia diplomatică a Italiei în capitala României, administrator (intendent) al Universității Bucureşti şi autor al câtorva cărţi scrise în limba română.
% Octavian Lazăr Cosma, Zdislav Lubicz, „Vârful cu dor” (D, în „Muzica”, Bucureşti, nr.3, 1994; idem „Vârful cu dor”, UI), „Muzica ”, Bucureşti, nr. 4, 1994. 21 Octavian Lazăr Cosma, ”Libretul Carmen Sylva”, Muzica, 1999, nr. 3; nr. 4.
2 Istoria literaturii române până în prezent” Elaborată cu sprijinul celor mai respectați scriitori.
Revizuită şi completată sub supravegherea prof 1. Negruzzi şi A. Bogdan Publicată cu sprijinul Ministerului Culturii al Prusiei, Tipărită la Leipzig, Wernigerode 1892, [Druck von C.W. Vollrath in Leipzig].
% S. Mehedinţi, op. cit. p. 132
24 Idem, p. 162
5 La Universitatea de Stat din Arizona, Phoenix, funcţionează cel mai mare program de limba română din străinătate, cu peste 200 de studenţi înscriși, în cadrul unui lectorat de limba română înfiinţat aici în anul 2010. De asemenea, la Columbia University, New York, în cadrul Catedrei „N. lorga”, există lector de limba şi cultura română.
25 ARA, American Romanian Academy a fost fondată în California, în anul 1975,
de un grup de intelectuali români rezidenţi în SUA.
2 Las Vegas, NV, Portland, Oregon.
PAGINA 8
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
28 O selecţie din poeziile aparţinând lui Mihai Eminescu figurează, de asemenea, într-o elegantă antologie de literatură universală („Das Buch der Liebe”, Leipzig, 1882), ceea ce ne face să afirmăm faptul că debutul în volum de poezii nu este cel de la Socesc, din decembrie 1883, ci acela de la Leipzig, din 1882, dar în limba germană.
% „Poems of Mihail Eminescu; translated from the Rumanian and rendered into the original metres by E. Sylvia Pankhurst and 1. O. Stefanovici, Ph. D. With a preface by George Bernard Shaw (reproduced in facsimile). With an introduction by N. lorga”, London, K. Paul, Trench, Trubner & co., Itd., 1930; „Romanian poems : an anthology of verse / selected and translated by Dan Duţescu”, Bucharest, Eminescu Pub. House, 1982; „Poems/ Mihai Eminescu ; English versions and introduction by Roy MacGregor- Hastie”, Cluj-Napoca : Dacia, 1980; „Poems / Mihai Eminescu; English version by Corneliu M. Popescu, Bucharest, Editura Cartea Românească, 1989; „Poezii Poems / Mihai Eminescu; translated from Romanian by Dan Solomon, Bucureşti, Editura Univers, 1998; „Poems: Romanian-English bilingual edition / Mihai Eminescu ; translated by Leon Leviţchi and Andrei Bantaș; foreword by Aurel Martin”, Bucharest: "Minerva", 1978; „The last Romantic: Mihail Eminescu. English versions and introd. by Roy MacGregor-Hastie, lowa City, University of Iowa Press [1972]”; „In celebration of Mihai Eminescu / translated by Brenda Walker with Horia Florian Popescu, London; Boston: Forest Books, 1989; „Eternal longing, impossible love - Eternul dor, imposibila iubire / Mihai Eminescu”, poem translations by Adrian George Sahlean, Needham, MA, Global Arts, 2006; „Poezii: ediţie bilingvă româno-engleză / Mihai Eminescu; selecție de Dan Grigorescu şi Emil Moangă; cuvânt înainte de Dan Grigorescu - Poems: Romanian-English bilingual edition / Mihai Eminescu, selection by Dan Grigorescu and Emil Moangă; foreword by Dan Grigorescu”, Bucureşti, Editura "Grai şi Suflet - Cultura Naţională”, 2000; „Poems and prose of Mihai Eminescu / edited by Kurt W. Treptow; with original illustrations by A. Bordenache”, laşi, Romania; Oxford; Portland, Oregon: Center for Romanian Studies, 2000; „Poems and Prose of Mihai Eminescu / Mihai Eminescu; edited by A.K. Brackob ; illustrated by Ioana Lupușoru; translations by Irina Andone, A.K. Brackob, loan Giurgea, Petre Grimm, Sylvia Pankhurst, 1.0. Stefanovici,” Las Vegas, NV: Center for Romanian Studies, 2019; „Poesii : ediția Titu Maiorescu (1889), singura tipărită în timpul vieţii lui Mihai Eminescu”, Indianapolis, IN, Ideagora, 2009;
30 Nu este singura personalitate care aduce un omagiu lui Eminescu. Preşedintele Franţei, generalul De Gaulle rosteşte cuvinte de admiraţie în discursul său, cu ocazia vizitei în Romania. De asemenea, Papa Ioan Paul al II-lea, înainte de a veni în România, în 1999, a recitat, în limba română, în Piaţa Sfântului Petru din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului a lui Mihai Eminescu. În discursul Doamnei Audrey Azoulay, Director General UNESCO, cu ocazia celebrării celei de a 65-a aniversări a aderării României la UNESCO, din data de 27 iulie, 2021, rostit la Opera Naţională, aceasta spunea: „Car comme |'ecrivait l'immense €crivain Mihai Eminescu, «chaque peuple et chaque €poque se tiennent sur les €paules du passe.”
31 „I have traveled to many countries in the world and have gone through the great capital cities of the world, but perhaps never in all of the years I have traveled have we received a warmer welcome, and we are most grateful to the people of Romania for the warmth of your hearts.”
(cf. Public Papers Of The Presidents Of The United States, Richard Nixon, Containing the Public Messages, Speeches, and Statements of the President, 1969, United States Governement Printing Office Washington, 1971, p, 606)
% „Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională, şi ei erau prea buni creștini şi prea buni patrioţi pentru ca mărimea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros. Astăzi naţiunile şi-au reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu grupurile lui de interese determină viaţă publică”; [,„Era un obicei înainte ..."],10 mai 1881, în „Eminescu Publicistică ”, vol. XII
„La noi un guvern cedează o bucată de ţară, cumpără cu 60 la sută hârtii ce făceau 20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielilor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale ţării pe Dunăre, şi nimeni nu se găsește care să-i zică ceva. Gazetele scriu şi asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie acestei politici de precupeţire de hotare”. [,, Cestiunea Dunării..."], 6 noiembrie 1581, în „Eminescu Publicistică ”, vol. XII
„Luând act că nici o hotărâre n-a fost încă luată. Adunarea promite a da guvernului tot concursul său, spre a feri libertatea Dunării şi de orice atingere, în conformitate cu dreptul public al Europei”. [,„leri s-a dat în Cameră...”], 2 decembrie 1881, în „, Eminescu Publicistică ”, vol. XII
„În mlaştina aceasta de scurgere pentru toate putrejunile orientale şi occidentale, în acest otel malfamat care se numește „România ” străinii vor să ne învețe cum să păstrăm întregi dreptăţile şi hotarele țării. ” [,,În sfârșit răspunsul la Mesaj..."], 10 decembrie 1881, în „Eminescu Publicistică ”, vol. XII
33 „ Dintre deosebitele soluţiuni... ”, 27 aprilie 1882, „Chiar daca Europa întreagă ar găsi propunerea Barrere admisibilă, totuşi rămâne întrebarea până unde Europa are dreptul de-a mărgini suveranitatea unui stat_independent?”, în Eminescu, Publicistică, vol. XIII
34 „Dacă cineva îndrăznea... ”, 10 februarie 1883, „„Conferenţa din Londra a tratat România în mod vitreg, neprimind-o în sânul ei şi dispuind despre ea fără de ea asupra intereselor şi suveranităţii ei”. „în Eminescu, Publicistică, vol. XIII.
35 „Mesajele de închidere...”, 10 martie 1883, în Eminescu, Publicistică, vol. XIII. 3 Bibliografie: Vatamaniuc, D., „Cestiunea Dunării” şi suveranitatea naţională”. Manuscriptum, XIII (1982), nr. 1, ian. — mart., p. 24 — 30;
Vatamaniuc, D., „Din nou despre „,Cestiunea Dunării” şi suveranitatea naţională ”. Manuscriptum, XIV (1983), nr. 3, iul.-sept., p. 20 — 25.
37 „Va să zică...”, 3 martie 1883, „Izolarea completă în care s-a aflat România în Conferenţa de la Londra, părăsirea ei de cătră toți nu ne dovedeşte decât un singur lucru. Demult toate puterile — una câte una — s-au convins că guvernul şi Parlamentul din această ţară nu numai că nu voiesc a apăra nimic, ci din contra
precupeţesc hotarele şi drepturile ei de suveranitate pentru a rămânea în buget.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Demult a trebuit să se convingă oricine că statul român a devenit sub acest regim un institut pentru căpătuirea şi pensionarea tuturor nevolnicilor intelectuali pe cari i-a produs Orientul şi cari au ajuns a stăpâni țara ca pe o proprietate privată, ale cărei drepturi şi interese ei le speculă pentru cumul şi pensii reversibile. Cine dar să mai apere o colectivitate politică care ea însăşi nu mai ştie a se apăra şi se lasă amăgită, esploatată, înjosită de tot ce ea are mai comun, mai ignorant şi mai malonest? Volenti non fit injuria.(n.n. sentinţă latină care se referă la asumarea riscului). O ţară care vrea şi suportă un guvern de Dimanci şi Mihăleşti aceea vrea şi Suportă înstrăinarea Dunării, vrea şi suportă robia economică şi vasalitatea politică. ” în Eminescu, Publicistică, vol. XIII.
3 Sufiajul Universal, 2 august 1881, în „Eminescu Publicistică ”, vol. XII
3 Să facem un congres, 5/17 aprilie 1870, „ Suveranitatea şi legislaţiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, şi puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de maşină fără voință proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor”. în Eminescu, Publicistică, vol. LX.
40 „Convenţiunea de Comerciu”, 23 iulie 1876, „....este constatat şi probat că, dacă România a continuat a esercita dreptul său suveran de a tracta în ceea ce privesc interesele sale de ordine politică, n-a fost tot astfel şi în ceea ce privesc interesele sale de ordină economică. Sunt trei secoli de când ea nu a esercitat dreptul său de a încheia cu alte puteri convenţiuni sau tractate de comerciu. Astăzi după trei secoli ea intră în esercitarea acestui mare drept, astăzi, după trei secoli, un domn român şi doi mari împărați fac să reînvieze acest drept, să obţie recunoaşterea sa, şi țara să înceapă din nou a-l esercita în toată suveranitatea ei !” în Eminescu, Publicistică, vol. LX.
41 „Se vorbeşte că în Consiliul...”,, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, „Singură mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie, acestei Mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc. ” în Eminescu, Publicistică, vol. LX.
42 „Ziarele din Bucureşti”, 26 noiembrie 1876, „Separată de Turcia prin Dunăre şi nefăcind de fel parte din imperiu, România posedă toate atributele suveranităţii. Puindu-se odată sub protecţiunea Imperiului otoman, ea n-a înţeles nicidecum a renunța la suveranitatea sa. România are deci drept după tractate şi în virtutea proprielor sale capitulaţii, recunoscute şi consăcrate de Europa, la o viaţă neatirnată. „Statele tributare, — zice Wheaton, — nu încetez nicidecum de a fi considerate ca state suverane", căci deşi un tribut plătit unei puteri străine micşorează oarecum demnitatea acelor state, fiind o mărturisire a slăbiciunei, lasă însă să subsiste întreaga suveranitate a lor. Obiceiul de a plăti tribut era altădată prea des, cel slab plătea tocmai vexațiunea celui tare. Astfel suveranitatea României rămîne neatinsă ”, în Eminescu, Publicistică, vol. LX.
% Idem, loc citat.
4 „Sub Titlul «Situaţia Politică din Romănia»... ”, 10 septembrie 1882, „ concesiile de natura celor cerute în cestiunea dunăreană nu numai că ating autonomia şi suveranitatea României, dar creează totodată un precedent pentru ca alte puteri rivale să pretinză concesii analoge. Este însă interesul bine înţeles al României de- a evita până şi părerea că ar nutri vro preferenţă fie pentru Austro-Ungaria, fie pentru Rusia. Nu voim şi nu e de nici un folos pentru autonomia noastră de-a înclina într-o parte ori într-alta şi de-a ne preface de bună - voie în mărul de ceartă între cei doi puternici vecini. O mănţinere strictă a autonomiei noastre în politica esterioară, o egală evitare a influenţei fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanţie mai sigură pentru mănţinerea păcii decât concesii unilaterale, menite a ne câştiga poate simpatiile unuia, dar cu atât mai proprii pentru a stârni rivalitatea celuilalt. ” în Eminescu, Publicistică, vol. XIII.
4% Dl. C. A. Rosetti a reînceput... ”, 16 aprilie 18383, în Eminescu, Publicistică, vol. XIII.
45 „Bătrânul organ al Partidei Liberale... ”, 8 mai 1882, în Eminescu, Publicistică, vol. XIII.
+! Alexandria povestea....”, „ Timpul”, 30 iulie 1882.
THEODOR DAMIAN
VINESCU 2000
ersă Bla 4 orkezeă
„A A vă Lt
PAGINA 9
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Dr. Marian NENCESCU ANUL EMINESCU
Anul 2025, când sărbătorim 175 de ani de la naşterea Poetului Naţional se doreşte a fi, cel puţin în plan academic, un an exemplar. Începând cu sesiunea comună a celor două Academii, a României şi a Republicii Moldova, din 15 ianuarie, de la Bucureşti, apoi Congresul Mondial al Eminescologilor, de la Chişinău, Şcoala de vară a tinerilor cercetători, sărbătoarea Limba Noastră cea Română, şi multe altele, inclusiv publicarea de noi ediţii ale operei eminesciene în limbi străine (în acest fel, numărul limbilor în care va putea fi citit Eminescu va ajunge la 85), noi emisiuni filatelice, programe culturale adecvate comunităților de români din întrega lume, toate la un loc vor întregi profilul cultural al Anului Eminescu, declarat recent de ambele Academii. Aşadar, oficial, stăm bine. Dar, oare, societatea românească în ansamblul ei, şcoala, mediul politic, cultura şi presa (mai) sunt pregătite să-l recunoască şi să-l asimileze pe Eminescu? Transformat în simbol, beneficiind de o posteritate agitată şi zgomotoasă, Mihai Eminescu a fost receptat diferit de-a lungul timpului, în funcție de epoci şi de regimurile politice care s-au succedat, astfel încât eminescianismul, despre care vorbea cu mai bine de un secol în urmă Alexandru Vlahuţă, pare mai degrabă o formulă literară desuetă, decât o opţiune reală pentru ziua de azi.
Şi totuși...Pe fond, orice nouă evocare eminesciană este ca un popas la poarta Raiului. Asta pentru că, oricând şi în orice condiţii, invocarea lui Eminescu ne cotrobăie prin suflete, ne dezvăluie neputinţele noastre naţionale, ne readuce pe solul rănit al literaturii actuale. Dincolo de orice cruce pământeană, în opera sa s-au adunat metaforele lumii întregi. Oricum am privi opera eminesciană, profan ori ezoteric, ea rămâne un mit. Pentru noi e chiar un text sacru, cu înțeles tainic, pe care avem datoria, din generaţie în generație, să-l cercetăm şi să-i sporim înțelesurile. O operă, un scriitor național unesc poporul. Puse alături de alte capodopere universale ale literaturii, creațiile eminesciene ne sunt cele mai apropiate, le simțim ca fiind cele mai valoroase, cele mai frumoase. Ce ne desparte de universalitate? Ce ne face să repetăm, când vine vorba de Eminescu, banalele afirmații ale trecutului, erorile de transcriere și de interpretare, micile păcate și slăbiciuni omeneşti. Poate de vină e chiar superficialitatea noastră, poate ne trebuie o nouă metodologie, o hermeneutică specială, pe care ne-o pot oferi chiar poeţii. Sau jurnaliştii, sau eminescologii, cine știe.
Recent, am primit de la un confrate critic, din Alexandria (în materie de cultură nu există conceptul de periferie, de marginalitate, centrul și provincia fiind părți ale aceleiași sfere, al cărui centru se află pretutindeni, iar circumferința nicăieri), Stan V. Cristea, o carte care m-a pus pe gânduri: „Eminescu. Reflectări în imaginarul actualității. Cronici literare” (Ed. Aius, Craiova, Colecţia Exegesis, 2024), cuprinzând un număr 16 cronici la cele mai noi cărți despre Eminescu, apărute în spaţiul public, în fapt un eşantion din exegeza eminesciană a ultimilor ani. Cum orice selecție critică este, inevitabil, şi subiectivă, am acceptat cu plăcerea provocarea autorului de a se concentra pe două aspecte, aş spune complementare cercetării eminescologice în ansamblul ei, respectiv biografia şi gazetăria, ambele (încă) de mare actualitate, dacă judecăm după valurile de cerneală consumate în zilele noastre pe aceste teme. Ferindu-se instinctiv de eminescologia pur factuală, cartea lui Stan V. Cristea face transferul de la eminescianism, fenomen literar înţeles ca stare de spirit, trăire şi simţire întru Eminescu, la noua eminescologie, dând statut de ştiinţă stătătoare unui domeniu cu totul sensibil al cercetărilor, ce includ marea publicistică eminesciană, dar şi „miturile” curente despre „românul absolut”.
Dr. Marian NENCESCU
Meritul principal al cărții lui Stan V. Cristea este, aşadar, lărgirea cercului „strâmt”, până mai de curând, al eminescologilor consacrați, precum Theodor Codreanu, ori Nicolae Georgescu, în speţă, ambii cu merite deosebite în promovarea imaginii lui Eminescu, cu nume noi precum Tudor Nedelcea, Constantin Cubleşan, deosebit de activ mai ales în zona eminescianismului critic, Cassian Maria Spiridon, pe linia revalorificării gazetăriei politice, şi Zenovie Cârlugea, în acest „club intim ” de exegeți fiind inclusă și Ana Dobre, de data asta cu o cercetare multidisciplinară despre „Eminescu - prezentul etern” (Rm. Sărat, Ed. Rafet, 2024). Toate aceste studii şi exegeze, ilustrează nivelul înalt al eminescologiei generale de la noi, disciplină situată la o distanţă galactică de modelul falșilor eminescologi, mai degrabă nişte eminescofili strecuraţi printre adevărații specialişti, care ne mai strică uneori plăcerea lecturii, mârând cu un fanatism şi moralism excesiv la orice presupusă atingere a gloriei eminesciene, dispuşi, la nevoie, şi la cele mai deșănţate elogii care îl aşează pe Poetul național în rândul marilor economiști, de pildă, ori al fizicienilor, sau astronomilor, de parcă nu le-ar ajunge literatura, asta în condițiile când o simplă lectură a seriei „Opere”, ediţia Perpessicius, a Academei Române, ar fi de ajuns ca să se lămurească asupra naturii şi destinaţiei acestor texte particulare din creația eminesciană.
Şi pentru că tot vorbim de reuşite în Anul Eminescu, cred că ar mai trebui menţionată aici şi Revista „Eminesciana”, editată de mai bine de 7 ani de un grup inimos de jurnaliști din cadrul UZPR, un alt exemplu de toleranță şi generozitate publicistică, fiecare număr reunind peste 50-60 de autori, literați şi jurnalişti din toate generaţiile şi din toată ţara, inclusiv din diaspora, „Eminesciana” fiind una dintre cele mai liberale reviste culturale de la noi. Veritabilă tribună publicistică, revista cultivă în mod deliberat libertatea de exprimare, colegialitatea, altruismul, eleganța cuvântului şi bunul gust literar. Ceea ce o deosebește însă radical de alte reviste similare, este frumuseţea grafică. Tipărită în condiţii de lux, „Eminesciana” este una dintre puţinele reviste culturale „glossy paper ”, de la noi, fiind căutată şi apreciată în primul rând de colecționari şi de bibliofili. Cu totul, fiecare număr din „Eminesciana” este în același timp un almanah literar, un album de artă şi un catalog artistic unicat, dedicat unei singure pasiuni, eminescologia.
PAGINA 10
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Ziua Cultu
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Naţionale
9 =
sărbătorită de comunităţile sâni din afara ţării în luna ianuarie 2025. Viena celebrează pe cel mai autentic reprezentant al spiritualității româneşti, Mihai Eminescu
Instituită prin Legea Nr. 238 din 7 decembrie 2010, cu scopul de a promova cultura, arta şi efortul academic, fiind sărbătorită de atunci în fiecare an, la 15 ianuarie, această manifestare a devenit nu numai o sărbătoare națională mult preţuită, dar şi un prilej pentru comunitățile româneşti răspândite în lumea întreagă de a-şi afirma identitatea, specificitatea și apartenența la o cultură autentică, originală, cu vocație universală.
În marile orașe ale lumii, acolo unde trăiesc în prezent numeroşi vorbitori de limbă română, emigrați în decursul istoriei dar şi mai recent, sau provenind din arealul lingvistic ce înconjoară ţara noastră (Republica Moldova, Timoc, Voivodina, Transcarpatia) ziua de naștere a Luceafărului a devenit prilej de
Bucovina,
bucurie, de unitate spirituală și de afirmare a identităţii naționale, al cărei exponent magistral a fost Mihai Eminescu.
Şi anul acesta, ca în fiecare an, ICR (Institutul Cultural Român) a fost vectorul principal care a oferit cu generozitate logistica aferentă desfăşurării unor manifestări culturale, Republica Moldova, Spania, Franţa, Italia, Japonia, Polonia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, Ungaria, China, SUA, Portugalia, Belgia, Austria, Cehia, Israel, Germania.
organizate în
La aceste manifestări s-au alăturat membri ai reprezentanţelor diplomatice ale României, asociaţiile culturale românești din străinătate, bisericile comunităților româneşti din diaspora precum și autoritățile locale din aceste capitale, invitate la manifestări.
Este demn de relevat faptul că în multe țări aceste manifestări s-au întins pe durata câtorva zile, sub forma unei săptămâni culturale româneşti, cu care prilej au fost organizate conferințe, concerte, expoziţii de fotografii şi cărți dedicate lui Eminescu, lansări de carte, dezbateri literare, recitaluri de poezie eminesciană, multe dintre ele desfășurându-se nu doar în capitalele acestor țări, dar şi în orașe din provincie, cu colaborarea unor consulate românești, universități şi entități culturale locale.
a unor
Acolo unde sunt monumente sau busturi dedicate Poetului s- au depus coroane de flori și s-au organizat ceremonii religioase specifice.
Vom prezenta în continuare suita de manifestări dedicate Zilei Culturii Naţionale, desfăşurate la Viena, cu debut din 9 ianuarie 2025, la BOsendorfer Salon, unde au avut loc două recitaluri, alcătuind concertul „Tinere Talente”, susținute de tinerii pianiști Radu Sava Gheju și David Hodoș.
Radu Sava Gheju, în vârstă de 14 ani, s-a născut la Cluj- Napoca, într-o familie de muzicieni (tată este pianist, fiind şi primul său profesor). Începând cu anul 2019 începe să obţină o serie de succese, câștigând premii şi diplome la diverse competiţii muzicale, la care a fost invitat.
Disendorfer BOSENDORFER SALON
Bosendorferstrafe 12 Musikverein
1010 Wien
Klavier
Radu Sava Gheju
9. JANNER 2025 18:00 UHR
Programm
HENRY PURCELL FRANZ SCHUBERT CHARLES-VALENTIN ALKAN
FREDERIC CHOPIN
PAGINA 11
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Radu Sava GHEJU la Bosendorfer Salon.
David Hodos (16 ani) s-a născut la Montreal, Canada, în 2009, într-o familie de români.
A compus de la vârsta de 8 ani peste 25 de piese muzicale clasice şi peste 20 de piese muzicale moderne; a câștigat, de asemenea, numeroase medalii și diplome la multe concursuri internaționale.
(| RUMĂNISCHES â aa KULTURINSTITUT 2
IDINAIB
Der ewige
-Frederic Chopin- Sonate „Pathetique“ Op.13 Nr.8 Mvtl in c-Moll - Ludwig Nocturne Op.9 Nr.] in b-Moll Van Beethoven Nocturne Op.9 Nr.2 in Es-Dur La valse melancolique - David Hodos Walzer 0p.18 Nr.l in Es-Dur „Grande valse brillante“ Souvenir d'un ete - David Hodos Etude Op.25 Nr. in As-Dur „Aolische Harfe“ La vie - David Hodos Ballade Op.23 Nr. in g-Moll Nouvelle composition - David Hodos
9. Januar 2025 19:30 Uhr
9 Bâsendorfer Salon
BosendorferstraBe 12 | Canovagasse 4, 1010
Wien
Bis endurier
Omagierea poetului Mihai Eminescu la Viena — Ziua Culturii Naţionale
Cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, la bustul Luceafărului poeziei românești din faţa Bisericii Ortodoxe Române din Viena, Simmeringerhauptstrasse 161, la data de 15 ianuarie 2025 a avut loc solemnitatea tradițională de depunere de flori, organizată în fiecare an de către Asociaţia „Mihai Eminescu” — Viena, preşedinte Laura Hant.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Ceremonia religioasă a fost oficiată de preotul paroh dr. Nicolae Dura şi de părintele Mircea Morar. Au luat parte însărcinatul cu afaceri a.i. al Ambasadei României în Republica Austria, Andrea Amza-Andras, ambasadoarea Republicii Moldova, E.S. Victoria Roşa, alături de membri ai comunităţii românești, ai Ambasadei şi ai Institutului Cultural Român din Viena.
Reapariţia Revistei „Luceafăr Nou”, eveniment memorabil
În continuarea manifestărilor dedicate Zilei Culturii Naţionale, ICR Viena a găzduit la data de 16 ianuarie 2025, începând cu ora 19:00, la sediul său din Viena, o serie de manifestări dedicate celebrării a 175 de ani de la naşterea poetului național Mihai Eminescu.
Evenimentul a fost rodul colaborării dintre Asociaţia „Unirea — Prietenii României în Austria”, Asociaţia „Hora” şi Asociaţia „Vocea Noastră”.
Programul a inclus momente muzicale, recitaluri de poezie, prezentarea primului număr al publicației „Luceafăr Nou”, Serie Nouă, realizată de Mihai Popescu, preşedintele Asociaţiei „Unirea — Prietenii României în Austria”, precum şi o expoziţie-capsulă cu obiecte comemorative legate de Mihai Eminescu (medalii, monede, fotografii de arhivă, cărți rare), prezentată de Dorel Uşvad, membru al Asociaţiei „Unirea — Prietenii României în Austria”.
Cu acest prilej, Dan Toma Dulciu a oferit cu autograf noua sa carte, intitulată „Urme românești la Schonbrunn” , apărută la Viena, la începutul acestui an.
DAN TOMA DULCIU
URME ROMÂNEȘTI LA SCHONBRUNN
REDACȚIA
PAGINA 12
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Laura HANTI
Românii din Viena omagiază cultura naţională şi pe geniul ei strălucitor: Mihai Eminescu
La data de 19 ianuarie 2025, Asociaţia „Mihai Eminescu” din Viena, în parteneriat cu Ambasada României din această ţară şi ICR, a prezentat concertul susținut de pianistul Teo Milea la sediul Ambasadei României din Viena.
Recitalul artistului român a marcat finalizarea primului deceniu de activitate al Asociaţiei „Mihai Eminescu” — Viena, fiind o continuare a manifestărilor de promovare a culturii române în Austria,desfășurate sub patronajul acestei asociaţii.
Ciclul de manifestări omagiale dedicate sărbătorii acestui deceniu de activitate al Asociaţiei, a avut ca întotdeauna un eveniment de suflet: depunerea de coroane de flori la bustul Poetului.
Acum 175 de ani, în plină iarnă, în emisfera boreală, pe crugul împânzit de mii de stele, tainice sclipiri trimise spre Pământ de steaua Vega din Constelaţia Lirei, de astrul Venus mai ales, dădeau de veste lumii întregi, profețind naşterea unui geniu, voind a spune că într-un leagăn de prunc din Bucovina, cea plină de păduri şi doine, de lacrimi şi speranțe, vedea lumina zilei cel ce va deveni Luceafărul poeziei
româneşti, astrul ocrotitor al nostru, al tuturor.
Bustul lui Mihai Eminescu din Simmeringer Hauptstrasse 161
Frumos ca un zeu, la 19 ani, sosea în Viena un tânăr dornic să înveţe, dar şi să lupte pentru cauza alor săi, într-un moment în care națiunea română se trezea din „somnul cel de moarte”, pregătindu-se de vremurile ce urmau să vină. Dacă recitim opera lirică a tânărului Mihai Eminescu, vom observa că majoritatea nestematelor sale poetice s-au zămislit în anii studenției vieneze. Aşadar, dacă Viena nu exista în biografia acestuia, ea trebuia inventată, ca izvor de inspiraţie fecundă!
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Trecut-au anii, dar duhul Luceafărului cel nemuritor, pe care îl sărbătorim noi astăzi, plutește nevăzut asupra orașului de legendă, Viena, focar de cultură, de civilizaţie, adăpostind o veche şi strălucită universitate, din seva căreia s-a hrănit şi cel ce va deveni Poet fără egal, creator de anvergură universală, jurnalist neîntrecut şi critic fără milă al nedreptăților de tot felul.
Dorind să înălțăm un gând de recunoștință celui mai iubit dintre români, învrednicindu-ne în bună tradiţie, de multă vreme, dar mai ales în ultimii zece ani, de când ființează Asociaţia „Mihai Eminescu” - Viena, ne-am adunat şi astăzi, 15 ianuarie 2025, la monumentul Luceafărului.
Ne-au fost alături, ca întotdeauna, un public ce îl preamăreşte pe marele nostru Poet, ascultând cu smerenie oficierea ceremoniei rituale dedicate lui Mihai Eminescu de către Părintele N. Dură, Parohul Bisericii Ortodoxe din Simmeringer Hauptstr.161, sufletul comunității românești, dar şi oficialități diplomatice de rang înalt, ce au asistat la această celebrare a Zilei Culturii Naţionale şi a Zilei de naştere a Poetului: din partea Ambasadei României la Viena, doamna Andrea Amza-Andras, Însărcinat cu afaceri AI, Excelenţa Sa, doamna Ambasador Victoria Roşa, din partea Ambasadei Republicii Moldova, cărora le mulţumim din inimă pentru prezenţa lor la acest moment de înaltă semnificaţie şi sublimă rezonanţă sufletească.
Adresăm cuvinte de recunoştinţă, de asemenea, reprezentanţilor ICR - Viena, doamnei Director Andreea Dincă şi domnului director adjunct Ștefan-Claudiu Marin, Asociaţiei „Unirea” Prietenii României în Austria, celorlalți admiratori ai Poetului, făcând parte din elita vieţii politice şi culturale, care au ţinut să fie prezenţi la ceremonie.
Frumoasele buchete de flori ce au acoperit bustul lui Mihai Eminescu, acum în plină iarnă, dăruite din partea celor enumeraţi mai sus, se alătură celor oferite de Asociaţia „Mihai Eminescu”-Viena, născând un moment de înălțare sufletească, la care am fost martori privilegiați.
Cinstind cum se cuvine această împrejurare unică, un fel de moment sacru, încărcat de solemnitate, cei prezenţi în acest an cu semnificaţie jubiliară au mărturisit, încă o dată, iubirea neţărmurită pentru cultura noastră naţională, au exprimat dragostea necondiționată pentru opera acestui simbol al genialităţii eterne, purtând un legendar nume: Mihai Eminescu.
15 ianuarie 2025, Viena
PAGINA 13
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Revista „Luceafăr Nou”, o reapariţie surpriză în peisajul publicaţiilor comunităţii româneşti
Pa
Luceaf
Cobori în jos Luceafăr blând Alunecând pe-o rază Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează MIHAI EMINESCU VIENA 1883
Tlou
REVISTĂ A ASOCIAȚIEI "UNIREA-PRIETENII ROMÂNIEI ÎN AUSTRIA”
ZEITSCHRIFT DER VEREINIGUNG „UNIREA FREUNDE-RUMÂNIENS IN OSTERREICH”
NUMĂR JUBILIAR
In anul 1972, românii trăitori în Viena au avut bucuria apariţiei
revistei trimestriale, purtând numele „Luceafăr Nou”. Se înfăptuia astfel un vechi gând de a se scoate la lumină o revistă a Coloniei Române din Austria, pentru afirmarea obștii românești, atât în păstrarea comorilor de grai și simțire, cât şi la propășirea legăturilor de prietenie dintre poporul român și poporul austriac. Anterior, tot în capitala Austriei, s-a publicat Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena (APOR)
Colonia Română din Austria a luat ființă în 1958, iar de atunci membrii acestei asociaţii şi-au dorit ani la rând să aibă o revistă proprie. Acest deziderat s-a împlinit în sfârşit în urma hotărârii Comitetului Coloniei din 24 noiembrie 1971, aprobată apoi de Adunarea Generală ţinută în ziua de 18 martie 1972, hotărându-se tipărirea unei reviste cu numele „Luceafăr Nou”. Scopul acesteia a fost:
— să unească între ei pe membrii Coloniei şi enoriaşii Parohiei pentru o mai sănătoasă şi bună înţelegere a vieţii şi a rosturilor ei;
— să cheme din umbra trecutului chipurile mari şi faptele vitejeşti, care alcătuiesc bogăţia nesfârșită şi puterea unui neam;
— să facă din cultul amintirilor scumpe sprijinul și dreptarul de fiecare zi al străduințelor spre mai bine;
— să fie un mijloc de lămurire și de înălţare a cugetului românesc şi a acelui bun suflet, în care sălășluiesc atâtea comori de frumuseți nebănuite;
— să constituie o călăuză de caldă şi de iubitoare povăţuire, dătătoare de acea „tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte“, despre care grăiesc basmele bătrâne.
Ca urmare, revista îşi propunea să publice în paginile ei articole temeinice în pas cu vremea, ştiri privitoare la ţara şi poporul român, cronici din viaţa Coloniei şi a Parohiei ortodoxe române din Viena, precum şi tot ce se va socoti de folos şi vrednic să fie cunoscut de cititori. În urma unei cumpănite înţelegeri, s-a hotărât ca revista să apară cu sprijinul celor 25 de ctitori.
În această primă serie a revistei „Luceafăr Nou“, s-au publicat, pe lângă fapte legate de viaţa coloniei, şi alte interesante materiale, ca de ex.: Cultura românească peste hotare, Componenta etimologică a vocabularului românesc, Biblioteci româneşti în Viena de-a lungul anilor ş. a.
După o pauză de aproape două decenii, revista „Luceafăr Nou” a apărut în primele zile ale lunii ianuarie 2025, într-o serie nouă, la inițiativa Preşedintelui Asociaţiei „Unirea” -Prietenii României în Austria, Arh. M. Popescu.
În Cuvânt Înainte, acesta precizează: „Această publicaţie nu este doar o reeditare, ci un angajament față de valorile culturale românești şi de comunitatea noastră, un spaţiu în care trecutul se întâlneşte cu prezentul pentru a zidi viitorul . Revenirea revistei Luceafăr Nou la Viena este mai mult decât o simplă inițiativă editorială; este o punte culturală între generaţii, un liant al identităţii noastre într-un oraş care a devenit casă pentru mii de români.
În contextul unei lumi din ce în ce mai diverse, adesea fragmentate, avem nevoie de ancore care să ne reamintească cine suntem și de unde venim. Această publicaţie va fi, în egală măsură, un spaţiu al diversităţii de idei dar şi al unităţii. Pagini dedicate literaturii, artei, istoriei, ştiinţei şi dialogului cultural vor încerca să reflecte complexitatea sufletului românesc şi contribuţia sa la patrimoniul universal”.
Editorul şi echipa sa au promis cititorilor un program îndrăzneţ: „Fiecare ediţie va aduce în prim-plan voci noi şi consacrate, creaţii autentice şi perspective inovatoare, totul sub semnul respectului față de cititorii noștri. Pentru comunitatea românească din Viena, Luceafăr Nou va fi mai mult decât o revistă — va fi o oglindă şi o fereastră. O oglindă în care ne putem reflecta ca grup, dar şi ca indivizi purtători ai unui patrimoniu cultural bogat. O fereastră deschisă spre lumea largă, prin care să ne facem cunoscute valorile şi poveştile, dar şi un portal prin care să descoperim alte orizonturi”.
În primul număr al acestei reviste prestigioase semnează: Prof. univ. dr. Hans Dama („Fenomenul național Eminescu”), N. Băciuţ („Atât de aproape, departe” — un articol dedicat Sărbătorii Zilei Limbii Române la Viena, la sfârşitul lunii august 2024), Răzvan Ducan (Un poem dedicat lui Eminescu: Nu-i aşa, români de la Viena,....), Gabriela Raucă („Îndrăgostită”), Dan Toma Dulciu („Mihai Eminescu — Steaua nepieritoare a culturii româneşti”), grafică de Mihai Catrună, etc.
Revista are 20 pagini, având un colectiv de redacţie iniţial, format din M. Popescu, Violeta Kubesch, Mihai Florovici, Sava Sifora, Ileana Pavel, Dan Toma Dulciu.
PAGINA 14
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Maria STANCIU
Ziarul
al Patriarhiei Române
20 de ani de apostolat creştin, în slujba românilor
| Meu dintre cm ui > Manenarinal, me em ere seta da masa Ma imbie * amic) și batrani «
„Vrednic este!“ =
-
Patriarhul Teoctist mplineşte azi 90 de ani
- | Avem neve fe LUMINA” |
În urmă cu 20 de ani, în Cetatea culturală a Moldovei - laşi, cu arhiereasca binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, un grup de inimoşi din rândul laicatului ortodox lua inițiativa de a înfiinţa un cotidian mai altfel, față de tot ce se tipărea în presa de cotidian, pe atunci. Publicaţia se numeşte „Ziarul Lumina”, iar cel care primise binecuvântare arhierească, pentru a face primul cotidianul creştin din spațiul ortodox este regretatul ziarist Florin Zamfirescu.
Cu sprijinul Mitropoliei Moldovei, şi al unor aşezăminte monahale şi bisericieşti, primul şi singurul cotidian creştin din România și din întreaga Ortodoxie era tipărit la Mănăstirea Golia din Iaşi, aici punând umărul și părintele arhimandrit Vitalie Danciu.
Scepticii prognozau că un cotidian care consemnează doar de bine „nu are viață lungă”! Personal, m-am confruntat cu această mentalitate ca redactor al unei pagini de „Credinţă” la cotidianul Viaţa liberă din Galaţi, pe care am lansat-o către cititori, în ianuarie 2004, în dorinţa de a duce mesajul Bisericii către comunitate, cu decenţă; apoi, pentru a-mi lămuri mie însămi anumite aspecte şi apoi cititorilor. Faptul că la laşi, apărea un cotidian „specializat” pe „Vestea cea bună” ne-a bucurat, pentru că în marea de informaţii care mai de care mai trunchiate despre Biserica lui Hristos, în Cetatea Culturală a Moldovei, se năştea o publicaţie care vine cu un mesaj nealterat, care aduce vestea Învierii Fiului lui Dumnezeu, întâi, în comunitățile din Moldova şi, apoi, în toată Ortodoxia. Prima ediție era dedicată vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, la împlinirea celor 90 de ani.
La câteva luni, după hramul Sfintei Cuvioase Parascheva (în 16 octombrie 2005), cotidianul avea şi un periodic, anume, suplimentul „Lumina de Duminică” şi de atunci, de două decenii, publicaţiile „Lumina” adapă foamea și setea de Dumnezeu a
credincioşilor ortodocşi români, chiar şi a ateilor.
Învățătura despre Vestea cea bună şi informaţiile din Biserica noastră Ortodoxă publicate în cotidianul „Ziarul Lumina” au fost şi rămân fundamentale, pentru buna informare a creştinului, dar şi a ziaristului din presa laică, dacă își dorește să găsească Calea spre Adevăr, Bine şi Frumos.
Urcarea pe scaunul Patriarhal a Preafericitului Părinte Daniel a schimbat coordonatele „Luminii” şi al apostolatului creştin în presa şi în Biserica noastră, în sensul, că din 2007, redacția a urmat Ctitorul şi Întâistătătorul Bisericii la Bucureşti şi încet încet a devenit un cotidian naţional, primul cotidian din toată Ortodoxia. În paginile sale, reflectă activitatea Bisericii Ortodoxe Române din Moldova, Muntenia,
- PE E]
Maria STANCIU
Ardeal, Basarabia, din Diaspora românească, din tot locul unde creștinii români au ajuns să lucreze, să se roage și să se simtă ca Acasă, în Biserică. Inspirația şi curajul Părintelui nostru Patriarh ne-a adus, în 27 octombrie 2007, Centrul de Presă Basilica, incluzând, pe lângă cele două publicaţii postul Radio Trinitas, care fiinţa din 17 aprilie 1998, la Iaşi, fund primul post de radio ortodox din ţară, plus, Televiziunea Trinitas şi Agenţia de Presă Basilica.
În paginile „Ziarului Lumina”, în print şi online, pe lângă pilda din Evanghelia zilei şi Cuvântul de folos, am citit cele mai frumoase reportaje, cele mai documentate documentare şi interviuri. În „Lumina”, găsim frumoasa învăţătură a Bisericii lui Hristos și informaţii de la sursă despre lucrarea Bisericii noastre, „Maică Spirituală a Poporului Român”, cum zice Eminescu.
Odată cu mutarea la Bucureşti, apostolatul creştin a fost continuat de o echipă redacțională, de excepție, alcătuită din părintele Nicolae Dascălu, consilier patriarhal și director al publicațiilor Lumina, părintele arhidiacon Alexandru Briciu, redactor şef al Ziarului Lumina și domnul Augustin Păunoiu, redactor şef al
433
periodicului „Lumina de Duminică”. Cei trei corifei ai presei
creștine, alături de preoții-redactori, redactorii, tehnoredactorii şi
PAGINA 15
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
toți slujitorii condeiului, cu dragoste pentru cuvântul din Cuvânt, de douăzeci de ani, trimit către cititorii români, și nu numai, Vestea cea bună a Bisericii noastre Dreptmăritoare.
Prin ani, „Ziarul Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române (dar şi celelalte surate ce alcătuiesc Centru de Presă Basilica) a devenit un vector de bază al apostolatului creştin-ortodox, o cronică a faptelor bune, o arhivă istorică, cu valoare documentară, care vorbeşte despre credința ortodocșilor români.
ZIARUL 9? LAU 1VAA IN.
25 e Nr. 20 (5723) Anul XXI nplarul
Miercuri, 5 februarie 3 LEI
8 Liturghie solemnă cENTENAR dedicată Centenarului Patriarhiei Române
| Biserica Ortodoxă Română a săr- bătorit marți, 4 februarie, impli-
www.ziarullumina.ro infoQziarullumina.ro
Ultimul parastas pentru cei 16 părinţi trecuţi în rândul sfinţilor
Pag. 3
Centenarul Patriarhiei Române - timp de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi binefăcătorilor, prilej solemn de cinstire a sfinţilor recent canonizaţi Pag. 6-7
Tomos sinodal al Bisericii
canonizării unor sfinţi români Pag. 9
Biserica are grijă de bolnavi şi se roagă sfinţilor tămăduitori
Pag. 10-16
Sei fiii
i] 2 NA
nirea a 100 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie. Acest mo- ment istoric a fost marcat la Ca- tedrala Patriarhală din Bucureşti, unde Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ro- mâne, a săvârșit Sfânta Liturghie impreună cu 48 de ierarhi membri ai Sfântului Sinod. La final, a avut loc proclamarea generală a ca nonizării celor 16 sfinți părinți du- hovnici şi mărturisitori ortodocşi români din secolul al XX-lea apro-
î> bată de Sfântul Sinod in şedinţa
de lucru din 11-12 iulie 2024.
Rm. Ar
“A
SIE: UN
A]
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
=
Ziarul Lumina este dar din darul creștinilor, care își fac abonament pentru porția de Bine, Frumos și Adevăr sau cumpără din când în când o candelă în amintirea celor dragi, o carte tipărită de Biserică.
Cunoscând cât de greu este să reziști, ca publicaţie tipărită, fără să ai serviciu de publicitate - dimpotrivă, Biserica noastră susţine o solidă operă filantropică, la care se adaugă zidirea mult-doritei Catedrale Naţionale - cei 20 de ani de presă scrisă la publicațiile „Lumina” sunt un dar din Darul ceresc!
La ceas de bilanţ, dorim truditorilor „Luminii, cât mai multe ediții și cititori dornici să se hrănească din frumuseţea învăţăturii revelată de Dumnezeu.
Inspirație şi lumină, pe care să le răspândiţi credincioșilor români, din veac în veac, din neam în neam!
La mulți şi binecuvântaţi ani, vrednicului nostru Părinte Patriarh Daniel, pentru proiectele de pionierat puse în slujba românilor, în acest An al Centenarului Patriarhiei Române, adăugând istoricul gest de reparaţie față de jertfa celor 16 Martiri, Mărturisitori și Nevoitori creştini, prin canonizare din 4 februarie 2025.
Aşteptăm cu rugăciune posibilitatea de a participa și vedea cu Ochii noștri - precum Toma îndoielnicul rănile Mântuitorului - sfințirea Catedralei Naţionale a Românilor, în octombrie 2025.
Tuturor colegilor din presa creştină, din cadrul publicaţiilor Lumina, viaţă lungă, în lumina neînserată a Preasfintei Treimi!
Maria Stanciu
Foto: Arhiva Ziarului Lumina
PAGINA 16
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Dumitru-Tudor TĂNĂSESCU 160 de ani de la fondarea revistei FAMILIA
vw
.. a.
29
SA 73
ORADEA-MARE /NAGYVÂRAD/ EL octombre st, v. 21 octombre st. n,
se n fiecare duminecă, „ Redacţiunea: Strada principula 575 n.
Iosif Vulcan (31 martie 1841, Holod — 8 septembrie 1907, Oradea), publicist, scriitor, animator cultural şi membru al Academiei Române, şi-a dedicat viaţa revistei Familia, uneori chiar cu sacrificii materiale. Publicaţia a fost concepută nu doar ca o revistă literară, ci şi ca una cu caracter enciclopedic şi social, adresându-se fiecărei familii româneşti, dar şi națiunii în ansamblul ei. Tipătită iniţial la Budapesta, numărul de probă a apărut la 1/13 mai 1865, iar primul număr oficial a fost publicat la 5/17 iunie 1865. În 1880, redacţia revistei s-a mutat la Oradea, oraş în care aceasta continuă să apară, cu unele întreruperi, până în zilele noastre.
După dispariţia Foii pentru minte, inimă şi literatură a lui George Barițiu, Familia a devenit cea mai importantă publicaţie românească din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, transformându-se rapid într-o tribună a literaturii române şi într-un simbol al identității culturale naționale.
Revista Familia a cunoscut cinci serii de-a lungul timpului: Seria 1 (1865-1906) — sub conducerea lui Iosif Vulcan; Seria a II-a (1926-1929) — coordonată de M.G. Samarineanu; Seria a III-a (1934-1940) — condusă de acelaşi M.G. Samarineanu; Seria a IV-a (1941-1944) — tot sub îndrumarea lui M.G. Samarineanu; Seria a V-a, inițiată în 1965, la centenar, sub conducerea lui Alexandru Andriţoiu, iar din 1990 sub cea a lui loan Moldovan.
Indiferent de perioada în care a fost publicată, Familia a continuat să fie una dintre cele mai valoroase reviste culturale românești. În 1965, cu prilejul aniversării unui secol de la înfiinţare, a fost relansată seria a V-a a revistei şi a fost inaugurat Muzeul memorial Josif Vulcan în centrul oraşului Oradea, în apropierea căruia se află şi statuia fondatorului.
În 1875 Iosif Vulcan editează un supliment al revistei Familia, intitulat Șezătoarea, cu apariţie lunară, o variantă pentru sate a revistei Familia, aceasta manifestând un adevărat cult pentru folclor. Revista Șezătoarea e considerată prima revistă folclorică din Transilvania. I.Vulcan este şi părintele teatrului românesc din Ardeal, întâiul său ctitor. Dintre piesele de teatru scrise de acesta amintim: „Ştefan Vodă cel Tânăr”, „Gărgăunii dragostei”, „Mireasă pentru mireasă”. Este considerat întemeietorul presei satirice şi primul autor de calendare şi caricaturi, primul reporter de călătorie în presa românească.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Una dintre marile contribuţii ale revistei Familia la literatura română a fost debutul lui Mihai Eminescu. În numărul 6, apărut la 25 februarie/9 martie 1866, a fost publicată poezia De-aș avea..., semnată inițial Mihail Eminovici. losif Vulcan a fost cel care i-a sugerat tânărului poet să-şi schimbe numele în Mihai Eminescu, devenind astfel „nașul literar” al celui care avea să devină cel mai mare poet român. De-a lungul timpului, revista a găzduit numeroase creaţii ale lui Eminescu, iar la moartea acestuia i-a dedicat un număr special.
Colaborarea lui Mihai Eminescu cu revista Familia a avut loc în perioadele 1866 -1870 şi 1883-1884, poetul publicând aici 19 poezii antume, în premieră, dar şi alte texte şi poezii.
Iosif Vulcan este primul care l-a numit pe Eminescu „Luceafărul poeziei româneşti”, aşa cum scrie în necrologul revistei Familia, nr 26/1889, la moartea poetului:
„Națiunea mea îmbracă doliu!
Literatura noastră jeleşte!
Poezia română, plânge!
Vi s-a dărâmat o columnă,
Vi s-a stins un Luceafăr,
Vi s-a răpit o podoabă.
Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viaţă. ”
Nu doar Eminescu şi-a început cariera în paginile revistei Familia, ci şi George Coşbuc, care a debutat în 1884, sub pseudonimul „Boșcu”, cu poezia Aș vrea să fiu..., o traducere după Sândor Petofi. De asemenea, revista a avut un rol esențial în impunerea unor scriitori de renume precum Octavian Goga și Emil Isac. Printre colaboratorii săi s-au numărat personalităţi marcante ale culturii române, precum Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron şi Nicolae Densușianu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu şi Ștefan Octavian Iosif.
Să ne amintim vorbele ilustrului cărturar Iosif Vulcan: „Sufletul meu e liniștit c-am întrebuințat tot ce am avut la dispozițiune pentru ridicarea culturii naţionale “.
PAGINA 17
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Geo CIOLCAN
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
LA CENTENARUL PATRIARHIEI ROMÂNE
Motto :
“Privind înapoi la acești 100 de ani, vedem atât o istorie bogată, cât și O moștenire spirituală frumoasă lăsată de înaintaşii noştri, fie că vorbim de patriarhii care au păstorit Biserica în mod înţelept sau de ierarhii, preoții, diaconii, monahii și credincioşii mireni rugători şi mărturisitori, care au apărat și transmis credinţa ortodoxă în vremuri grele, unind în sufletul lor suferința Crucii cu speranţa Învierii”.
(4+Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
LA CENTENARUL PATRIARHIEI ROMÂNE
Anul 2025 este un an important în viaţa Bisericii Ortodoxe Române -— este anul Centenarului Patriarhiei Române, declarat de Sfântul Sinod, în care se vor desfăşura o serie de activităţi care să reliefeze importanţa istorică a acestui eveniment. La 4 februarie 1925, la câțiva ani de la Marea Unire de la | Decembrie de la Alba Iulia din 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile româneşti, simțindu-se nevoia reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, în raport cu noua organizare politică şi teritorială a României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat Actul de înființare a Patriarhatului Românesc.
Fiind autocefală din anul 1885, în 1925 Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie, când Mitropolitul primat de la București a devenit Patriarh. Prin Marea Unire din 1918 structurile ecleziastice ortodoxe din Transilvania, Bucovina şi Basarabia au devenit parte a Bisericii Ortodoxe Române, iar ierarhii lor, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. După acest proces de unificare a urmat ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Un fapt semnificativ pentru desăvârşirea unităţii bisericeşti ortodoxe din România şi, implicit, la ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, a fost alegerea, ca Mitropolit primat, la sfârşitul anului 1919, a Episcopului de Caransebeş, Miron Cristea, participant la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918
Mergând pe firul evenimentelor de acum 100 de ani, consemnăm că, la sfârşitul anului 1924, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris pe ordinea de zi a sa propunerea Mitropolitului Pimen al Moldovei ca: „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Ţării Româneşti), cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar Mitropolitul Ungrovlahiei ca Primat al României, care de drept e şi Președinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de: PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAȚIONALE ROMÂNE ”.
După lungi dezbateri în cadrul Sfântului Sinod, la care a luat parte şi ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, a fost citit Actul de Înfiinţare a Patriarhatului Românesc, apoi Sfântul Sinod a hotărât înființarea demnităţii de PATRIARH pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română şi ridicarea „Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungro-Vlahiei, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române”. Ca urmare a acestui act, Mitropolitul primat Miron Cristea devenea primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Întronizarea sa s-a făcut la 1 noiembrie 1925.
De la acest început de acum 100 de ani Biserica Ortodoxă Română a avut 6 Patriarhi, după cum urmează: Miron Cristea (1925- 1939); Nicodim Munteanu (1939-1948); Justinian Marina (1948- 1977); Iustin Moisescu (1977-1986); Teoctist Arăpașu (1986-2007); Daniel Ciobotea (din 2007). În cinstea aniversării Centenarului
Geo CIOLCAN
Patriarhiei Române, am scris materialul de mai jos.
MIRON CRISTEA -—- PRIMUL PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Transformările politice, economice şi sociale pe care le-a cunoscut noul stat român, după 1918, nu puteau lăsa în afara dezvoltării generale Biserica Ortodoxă Română. Cerinţa primordială a alinierii bisericii la noile condiţii oferite de Actul Istoric de la 1 Decembrie 1918, se degaja tocmai din necesitatea unificării mitropoliilor celor trei ţinuturi care formaseră România Mare, particularitățile acestora în organizarea bisericească impunând unificarea actului bisericesc, precum și înscrierea BOR în noul demers al Statului Naţional Român.
Unificarea bisericească era necesară și se impunea atât în interesul Bisericii cât şi al Statului, acesta din urmă trebuind să-şi stabilească prioritățile socio-umane fară a-și permite ingerințe în conducerea sau în controlul — indiferent sub ce formă -— a Bisericii. Primul pas în atingerea acestui deziderat a fost Constituţia României din anul 1923, document în care, la art. 22, se stipulează independenţa Bisericii, aceasta putându-se organiza şi conduce prin ea însăşi, fără amestecul statului, stabilindu-se, astfel, conceptul de Biserică bicefală.
Paralel cu activitatea de unificare a bisericii pe întregul teritoriu al noii Românii, responsabili din sânul BOR se preocupau și de ridicarea acesteia la rang de Patriarhie, cunoscând că, până în acest moment, unitatea administrativă superioară era Mitropolia. În acest context, la 4 februarie 1925, în adunarea Sfântului Sinod s-a hotărât emiterea Actului de înființare a Patriarhatului Ortodox Român , în care, printre altele, se sublinia: „Poporul român își înființează de astăzi înainte prin propria lui suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română ”.
Urmând calea legiferării acestui document de importanţă vitală pentru afirmarea BOR, cele două camere legiuitoare — Senatul şi Camera Deputaţilor — au aprobat noua lege, la 12 februarie 1925, respectiv, la 17 februarie, înregistrându-se doar două voturi împotrivă (la Senat), din totalul de 245 de parlamentari. Ce era firesc s-a întâmplat: Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, publică „Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”.
PAGINA 18
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Pe baza acestor hotărâri, mitropolitul primat Miron Cristea a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Miron Cristea — pe numele de botez Ilie — s-a născut la 20 iulie 1868, la Topliţa, ca fiu de țărani români înstăriți. După studiile de la Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879-1883), a urmat Liceul Grăniceresc din Năsăud (1883-1887), apoi Institutul Teologic- Pedagogic Ortodox din Sibiu (1887-1890) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1891-1895), obţinând doctoratul cu teza „Eminescu. Viaţa și opera. Studii asupra unor creaţii mai noi din literatura română ” (1895).
Croit parcă pentru activitatea confesională — căreia 1-a dedicat o mare parte din viaţă — dar şi cu alte însuşiri care i-au creat un portret complex, de luptător pentru Unire, de jurnalist implicat în cotidian, de om de litere, şi, nu în ultimul rând, de organizator și inițiator al unor reforme culturale şi educaţionale, menite să dezvolte conştiinţa poporului,viitorul patriarh al BOR a avut un parcurs linear, din care distingem mai multe etape — fiecare cu marja ei de adaos la formarea şi configurarea omului legat de biserică — Miron Cristea — primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române : * învăţător, apoi director la Şcoala Confesională Ortodoxă Română din Orăştie * secretar, consilier şi asesor la Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului * diacon * arhidiacon * monah (primind numel de Miron) * ieromonah * protosinghel * episcop de Caransebeş * mitropolit primat al României reîntregite ...
Om cult şi citit, cu tendinţe patriotice evidente, Miron Cristea îşi înscrie numele pe o agendă de realizări diverse — de la lupta pentru păstrarea şcolilor confesionale ortodoxe române din Banat, până la participarea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, fiind unul din membrii delegației românilor transilvăneni care au prezentat, la București, regelui Ferdinand Actul Marii Uniri.
Cum era şi firesc, activitatea cea mai laborioasă a desfășurat-o în perimetrul esențial pentru viaţa lui: Biserica Ortodoxă Română. Dacă până la acest punct am trecut în revistă unele preocupări și funcții pe care le-a deținut, ierarhic, de-a lungul timpului, iată, concret, fapte nemijlocite, trecute în dreptul numelui celui întâistătător al Bisericii noastre, şi — nota bene — să nu omitem perioada istorică în care s-au realizat: * reapariția revistei „Biserica Ortodoxă Română” * editarea revistei „, Apostolul” * tipărirea Bibliei sinodale din 1936 * tipărirea de noi ediții din Noul Testament * sprijinirea tipăririi de lucrări teologice * înființarea Seminarului pentru orfanii de război de la Câmpulung Muscel * înființarea Asociaţiei Generale a clerului ortodox român * ridicarea actualului Palat Patriarhal...
Miron Cristea a participat activ la viața Cetăţii, de numele lui fiind legate evenimente notabile, care au înrâurit viața socială şi culturală a românilor din acea vreme, precum: înființarea Băncii Culturale „Lumina”, participarea la reuniunile „Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania” (ASTRA), în 1905 ajungând preşedintele Despărțământului Sibiu; publică Antologia „Proverbe, maxime, asemănări și idiotisme colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria” (1901), avându-i ca înaintaşi pe Anton Pann, Petre Ispirescu, Iordache Golescu, și alții, amintiți în Precuvântare; susține înființarea Muzeului Etnografic şi de Artă din Sibiu, de asemenea, înfiinţarea, la Sibiu, a Reuniunii Române de Muzică și a Societăţii pentru un fond de teatru român ...
Patriarhul Miron Cristea putea fi un mare jurnalist şi scriitor, angajarea sa în acest domeniu fiind elocventă, alături de activitatea "de bază”, cea bisericească. Colaborează la multe gazete din acel timp: Telegraful Român, Tribuna, Transilvania, Familia, Foaia poporului român, Luceafărul, Libertatea, Drapelul. A sprijinit apariţia hebdomadarului Țara noastră, ca organ al Astrei.
Teza de doctorat „Eminescu. Viaţa și opera”, se înscrie ca o lucrare de referinţă în eminescologia românească, filologul Ilie Cristea
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
reliefând particularităţile versului eminescian, cel creator de limbă şi de stil. Captivat de funcţiile gramaticale pe care Eminescu le încredinţează versului său şi de punerea în valoare a neologismelor în opera poetului, autorul dizertaţiei subliniază modul în care „și-a format Eminescu stilul său inegalabil”. Ca o încoronare a ceea ce a întreprins şi realizat până atunci, la 7 iunie 1919, în ziua în care a fost ales mitropolit primat al României reîntregite, a fost ales şi membru de onoare al Academiei Române.
Sublimă recompensă pentru un nume ce urma să intre în Istorie — Miron Cristea !
Pe plan extern, patriarhul Miron Cristea a acționat pentru întărirea relaţiilor Bisericii noastre cu alte biserici creștine. Exemplificator pentru aceste relații sunt vizitele pe care le-a făcut la locurile sfinte (1927), la numai doi ani de la instalarea în înalta funcţie bisericească, în Anglia (1936), în Polonia (1938). Trimite delegaţii la conferințele interortodoxe de la Constantinopol, de la Muntele Athos, precum şi de la întrunirile Mişcării Ecumenice.
Demonstrând o viziune modernă asupra spaţiului ecumenic, a militat pentru ridicarea așa-numitei ”schisme bulgare” şi pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze; a intervenit pentru înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române în SUA şi în Canada; a intervenit pentru edificarea a două biserici românești la Ierusalim şi la Iordan.
Importanța și prestigiul de care se bucura BOR sub conducerea lui Miron Cristea sunt demonstrate şi prin două acțiuni surprinzătoare: Biserica Ortodoxă Bulgară şi-a luat o vreme Sfântul și Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar patriarhul Ierusalimului a ținut să facă o vizită în România pentru reînnoirea vechilor legături.
Cu o fire ardentă şi cu un câmp larg de preocupări — din varii domenii de activitate omenească — un om precum patriarhul Miron Cristea nu putea rămâne în afara sferei socio-politice, acționând acolo unde îl mâna conştiinţa de român ardelean. Cunoscut ca lider român şi militant pentru unificarea teritorială a Romîniei (vezi Alba lulia, 1 Decembrie 1918), patriarhul este cooptat în Consiliul de Regenţă al României, pentru a exercita prerogativele regale, în condiţiile în care, pe tronul țării ajunsese copilul Mihai, ca urmare a crizei regale (1927- 1930).
Prins în vârtejul politicii naționale, Miron Cristea îşi asumă responsabilități şi mai mari, sperând că poate îndrepta răul pe care-l instalase în România dictatura regală a lui Carol al II-lea. În virtutea acestui concept, acceptă să conducă Guvernul României, ca președinte al Consiliului de Miniştri, în nu mai puțin de trei formule: 11 februarie-29 martie 1938; 30 martie 1938-31 ianuarie 1939; 1 februarie — 6 martie 1939.
Deşi în cele trei guverne avea unii membri de marcă precum: Nicolae lorga — Ministru de Stat, mareşalul Alexandru Averescu — Ministru de Stat, Generalul Jon Antonescu —Ministru Apărării
ALEXANDRU
AVERESCU 1859 - 1938
PAGINA 19
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Naţionale, Gheorghe lonescu-Sisești - Ministru Agriculturii, Domeniilor şi Cooperaţiei, Petre Andrei — Ministru Educaţiei, Grigore Gafencu — Ministru de Externe, Mihai Ralea — Ministru Muncii etc., demersul patriarhului nu a fost încununat de succes.
Camarila regală, putreziciunea clasei politice românești şi ascensiunea, pe - plan european a fascismului şi nazismului, l-au edificat pe patriarh asupra unui fapt destul de avuabil: Biserica şi Politica (popular, i se mai spune „cea mai mare curvă”), nu au făcut, şi nu vor face niciodată casă împreună !
Păcat că, în ultimul an de viaţă, patriarhul Miron Cristea a amestecat planurile, poate — în ingeniozitatea sa — încercând să-l atragă pe Dumnezeu de partea românilor. Ceea ce, chiar dacă Domnul ar fi fost de acord, unii semeni de-ai noştri (ca şi în ziua de azi) ar fi refuzat...
Cu sănătatea șubrezită de atâtea încercări ale vieţii, în primăvara anului 1939 a plecat în Franţa, la Cannes, pentru tratament. N-a mai apucat să-şi revadă ţara la a cărei nouă zidire pusese şi el umărul şi mintea: la 6 martie 1939 inima primului patriarh al României a încetat să mai bată. A fost adus în ţară şi înmormântat, cu tot fastul cuvenit, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Acum, la sărbătoarea Centenarului Patriarhiei Române, să ne aducem aminte cine a fost primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, după Marea Unire: Miron Cristea !
Patriahul Miron Cristea
Să nu-l uităm, şi să nu uităm deviza sub care a luptat şi a trăit, cuvintele rostite de episcopul unit Emil Hossu, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, îmbrăţişându-l pe Miron Cristea : „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţișaţi frățește, așa să rămână îmbrățişaţi pe veci toți frații români "|
Doamne ajută !
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
NOTĂ
Pentru că, totodată cu Centenarul Patriarhiei Române, anul 2025 a fost declarat de Sfântul Sinod al BOR şi Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX- lea, marți, 4 februarie, la Catedrala Patriarhală a avut loc Sfânta Liturghie săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cadrul căreia a avut loc proclamarea publică a canonizării celor 16 sfinți duhovnici şi mărturisitori din secolul al XX-lea. Astfel, Calendarul BOR s-a îmbunătăţit cu următorii sfinți, cu zilele în care vor fi cinstiți: Părintele arhimandrit Sofian Boghiu (16 septembrie); Părintele Dumitru Stăniloae (4 octombrie); Părintele Constantin Sârbu (23 octombrie), Părintele protosinghel Arsenie Boca (28 noiembrie); Părintele //ie Lăcătușu (22 iulie); Părintele ieroschimonah Paisie Olaru (2 decembrie); Părintele arhimandrit Cleopa Ilie (2 decembrie), Părintele arhimandrit Dometie Manolache (6 iulie); Părintele arhimandrit Serafim Popescu (20 decembrie); Părintele Liviu Galaction Munteanu (8 martie); Părintele arhimandrit Gherasim Iscru (26 decembrie); Părintele arhimandrit Visarion Toia (10 noiembrie); Părintele protosinghel Calistrat Bobu (10 mai); Părintele Ilarion Felea (18 septembrie), Părintele Protosinghel /raclie Flocea (3 august); Părintele protoiereu Alexandru Baltaga (8 august).
Să le cinstim numele şi amintirea !
Geo CIOLCAN
PAGINA 20
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Laura TĂTULESCU
Invocații liturgice în creaţia vocală a sec. XXI aparținând femeilor compozitoare din România
56
[ EEOZ— „A E CE ZE CNI E E EI
SAmim—————————— pic. "2 "AMI NEO ————580i [A—
56 „2 e
[ _ ID)
Pn Pl Fi Îl | 74; e” |i
f) 4 |; 5 siime |iSime._______Ă. ni Îi) i_SPi___4B e _ Fi __L9P___________|___ a | Sel Îi E 2 “SRI MESE 2 APR RR Cd IENEI NON COREA INDORE, ETA) (E NEO ES oa „CI 7 PROSE NE NENEA (N: EEE E lu 9 |
D , D y . = sili ME E E aia Eu PP Introducere
România are o istorie marcantă legată de creștinism, având în spate lupte grele împotriva prigoanei asupra credinţei — fie că vorbim despre cele împotriva cuceririi ţării de către otomani, fie despre perioada anilor 1940-1960 în care mii de preoţi şi intelectuali au fost azvârliți în lagăre unde, din cauza convingerilor religioase, au fost supuşi unor atrocități inimaginabile, devenind, în cele din urmă, martiri. Comunismul anilor '80 a fost o altă perioadă în care bisericile şi credincioşii s-au aflat în pericol drastic. În ciuda tuturor acestor barbarii, România îşi păstrează şi astăzi latura spirituală, bine sădită în tot ceea ce ţine de tradiţie şi de cultură la noi în ţară. În domeniul muzical (cu precădere cel vocal), există un număr mare de lucrări care abordează tema spirituală, putând fi considerate aportul unor muzicieni ca răspuns împotriva interdicțiilor politice ale vremii printr- o mărturisire personală de credinţă. De la cântările bisericești și până la lhedul modern de astăzi, rugăciunea a fost una dintre cele mai „cântate” subiecte ale tuturor timpurilor. Multe dintre compozitoarele de astăzi menţin vie această conexiune, dând viaţă unor lucrări care înfățișează în mod trăitor rugăciuni cunoscute, rugăciuni personale, întâmplări istorice şi stări reale în comuniune cu divinul. Relevanţa lor depăşeşte spectrul muzical, devenind una de valoare profund umană.
O parte dintre acestea sunt şi acum cântate şi apreciate în toată țara. Multe, însă, din cauza unei lipse grave de partituri, nu sunt cunoscute - în special cele din rândul femeilor compozitoare. Articolul de față doreşte să pătrundă în creaţia vocală a câtorva creatoare din ţara noastră care au abordat tema rugăciunii, scriind lucrări semnificative atât din punct vedere muzical, cât şi spiritual, istoric şi cultural.
RUGĂCIUNEA ȘI MUZICA Ce este rugăciunea?
Este o cerere către puterea divină, însă în spatele acestei scurte definiții stă un răspuns complex şi plin de profunzime. Rugăciunea este legătura directă a omului cu Dumnezeu punând omul într-o postură de smerenie, atrăgându-i atenția asupra neputinței proprii. Totodată, rugăciunea este dătătoare de speranță și de lumină sufletească. Este sursă de putere spirituală.
Sfântul loan Hrisostom (Gură de Aur) — sec. IV — V —
Laura TĂTULESCU
definește rugăciunea ca fiind „locul de refugiu pentru orice îngrijorare, fundaţia veseliei, o sursă constantă de fericire, o protecție împotriva tristeții”. lar unul dintre marii duhovnici ai ţării noastre, Sfântul Cleopa Ilie (canonizat în 4 februarie 2025) , spune că „rugăciunea este începutul tuturor faptelor bune”.
Sfinţii Părinţi şi-au dedicat întreaga viaţă apropierii proprii şi a semenilor de Dumnezeu. Mărturiile din Biblie, Pateric sau Filocalie sunt un testament trăit de către aceştia, spre trezirea sufletului şi conştiinţei omenești purtând-le spre realitatea şi liniştea absolută, dincolo de această lume.
Rugăciunea este menită apropierii omului de Dumnezeu, menită căutării în cea mai curată, intimă şi sinceră parte a sufletului. Ea are rostul nu numai de a câştiga ceva, ci şi de a ne despovăra de tot ceea ce opreşte creșterea spirituală a omului: mândria, lăcomia, nerăbdarea, furia, eliberând conştiinţa de aceste încărcături şi aducând, în cele din urmă, alinarea mult râvnită. Peste toate, ea întăreşte conexiunea cu Hristos „mai presus de nevoile şi aspiraţiile acestei lumi” (Părintele Savatie Baştovoi).
De la luptătorii împotriva impunerii lepădării de Dumnezeu, la atrocitățile suferite de Sfinţii închisorilor între anii 1940 — 1960, la monumentele-testament ale credinţei ortodoxe din toată ţara şi până la bisericile aflate la fiecare pas, poporul român are o istorie spirituală care dăinuie puternic şi astăzi. Ritualul rugăciunii face parte din cele mai împământenite valori ale țării noastre. Mai mult ca orice, este un mod de viață. Pentru mulţi - viaţa însăşi.
PAGINA 21
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Nu este de mirare atunci că tematica religioasă a fost abordată în toate domeniile culturale româneşti, de la poezie, pictură, literatură, până la teatru modern și muzica cultă — în ciuda unor interdicții politice care au apărut de-a lungul timpului.
Rugăciunea şi muzica — o paralelă
Ca şi studiul vocii sau al instrumentelor unde disciplina riguroasă este o condiţie absolut vitală performanței, şi în rugăciune este nevoie de stăruință şi de practică permanentă pentru a menţine legătura cu Dumnezeu, prin aceasta ajungând la transformarea sufletească eliberatoare.
Fiecare dintre aceste două ramuri este trăită în altă modalitate de fiecare individ în parte. Două persoane care spun aceeaşi rugăciune vor relaționa cu ea în două moduri complet diferite, în funcție de trecutul afectiv al fiecăruia şi/sau de circumstanţele emoționale din prezent ale acestora.
Asemenea și compozitorii care au ales acelaşi text sacru, vor compune muzici diferite, generate de surse personale de trăire. Ascultătorii şi interpreţii aceleiaşi lucrări vor rezona şi ei diferit unii față de alţii conform stărilor şi experiențelor proprii.
Atât rugăciunea cât şi muzica cer curajul de a fi vulnerabil şi cer sinceritate. Uşurarea sufletească şi artistică stă tocmai în a ieşi din spatele oricărui ascunziș, de a pleca inima şi a pune sufletul şi arta în slujba smereniei.
Rugăciunea şi muzica vocală românească
Rugăciunea cântată a existat încă de la începuturile creștinismului. Muzică psaltică a rămas vie în biserica ortodoxă din toată lumea. Ea are caracter melismatic, alteori linear, în stil-recitativ, însoțită sau nu de ison. Fondatorul muzicii psaltice românești este Sfântul Cuvios Macarie Protopsaltul (1763 — 1836) canonizat în octombrie 2024. El a tradus cântări bisericeşti din limba greacă în „grai curat românesc”, adaptându-le pe înţelesul tuturor.
Subiectele creştine au fost, de asemenea, de interes în cadrul apariţiei muzicii culte şi în dezvoltarea ei (pornind de la Tatăl Nostru de Anton Pann, și ajungând la Oratoriile de Crăciun şi de Paşti ale lui Paul Constantinescu). Indiferent de situaţia politică a vremii — vehement împotriva creştinismului — compozitorii români şi-au manifestat (discret sau nu) afinitatea pentru sacru, unii dintre aceştia suportând consecinţe serioase.
În rândul bărbaţilor compozitori, nu puţini şi-au exteriorizat această inclinaţie. Spre exemplu, devotamentul lui George Enescu față de religia ortodoxă nu era un secret, el fiind crescut în acest spirit de mic copil, (bunicul maternal fiind preot) când duminică de duminică era prezent la biserică, cântând la strană. În rândul liedurilor sale găsim Morgengebet — rugăciunea unei mame ca pruncul să-i crească cu sufletul frumos „ca cel al îngerilor” (pe emoționantele cuvinte aparținând lui Carmen Sylva).
Chiar dacă tematica religioasă nu a fost una predominantă în creaţia sa vocală vastă, nici Mihail Jora nu a ocolit acest subiect, remarcându-se cântecul Rugăciune pe versurile poetului Adrian Maniu.
Nicolae Brânzeu, născut la Piteşti, a lăsat în urmă liedul Preghiera della sera pentru voce şi pian pe versuri în limba italiană de Teresa Maria Morigliono Drăgan (o lucrare ce impune artistului vocal o stăpânire desăvârşită de fraze în legato) şi drama muzicală Cruciada Copiilor în care compozitorul îmbină stilul folcloric cu leitmotive extrase din muzica psaltică.
Dintre cei care au acordat un rol însemnat esenței creştine în muzica lor, Şerban Nichifor a scris un impresionant număr de piese sacre, ocupând un loc important în această direcție cu lucrări vocale (şi instrumentale): Sehz, da ist euer Gott pentru soprană celestă,
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
percuție, 2 violoncele şi contrabas, Ave Maria pentru soprană şi orgă, 2 Idiomele pentru bariton şi pian, dedicat tinerilor martiri ai Revoluţiei din 1989 şi Imnul Sfântului Apostol Andrei — compus în patru variante diferite (pentru cor de femei — sau de copii, cor bărbătesc, cor mixt şi în variantă monodică/populară pentru voce solo).
Theodor Grigoriu este, de asemenea, un pilon de referință cu ciclurile Dincolo de Tăcere.... lisus — 9 Haikai pe versuri de Şerban Codrin pentru voce (cântată şi recitată) şi pian şi Rugăciune către păsări a Sfântului Francisc din Assisi pentru voce şi pian, dedicată regretatei artiste Mihaela Agachi. Pe ultima pagină a partiturii, într-o notă personală în care compozitorul relatează istoria din spatele provenienţei textului (biserica Saint Germain des Pres din Paris), el conchide: „Să mulţumim Lui Dumnezeu şi Sfântului Francisc din Assisi pentru această întâlnire cu o lumină poetică divină”. Un exemplu de recunoștință la scenă deschisă.
Nicolae Coman a dat suflet muzical poeziei eminesciene Rugăciune — un text folosit de mulți dintre contemporanii săi.
Din actuala generație de compozitori, Gabriel Mălăncioiu a dăruit artiştilor lirici lucrări inedite pe acest subiect, cum sunt Christ Chapel pentru soprană şi vioară, în care solistei vocale i se oferă multiple posibilități de a da glas cântului bisericesc: bocca chiusa (cu gura inchisă), vocalize, text vorbit şi cântat, melisme şi şoptit; De Profundis pentru soprană solo pe textul psalmului 130 şi Acatist din ciclul „Cinci lieduri” pe versuri de Robert Şerban — poet timișorean cu care compozitorul a colaborat pentru un număr semnificativ din lucrările dedicate vocii. Tot din generaţia contemporană, compozitorul Laurenţiu Ganea dă viaţă (în anul 2022, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu) piesei Shir Hashirim sau Cântarea Cântărilor (din textul Vechiului Testament) — o cantată complexă pentru soprană, tenor și şapte instrumente solistice.
Toate aceste lucrări (pe lângă multe altele) înfăţişează trăirea relației Dumnezeu-om în forme şi expresii diferite, dar întotdeauna autentice.
INVOCAȚII LITURGICE ÎN LIEDUL ROMÂNESC AL SECOLULUI XXI DIN CREAȚIA FEMEILOR COMPOZITOARE
În rândul creatoarelor noastre s-au scris, de asemenea, lucrări de natură spirituală valoroase care merită un statut de anvergură în muzica modernă românească.
De la textele alese până la armoniile şi efectele muzicale inovatoare, în spatele acestor lucrări se remarcă în mod special, nu numai valoarea artistică a acestor creaţii, dar şi partea profund umană a acestora, unde sinceritatea şi umilitatea ies neprefăcut la suprafață.
Carmen Petra-Basacopol — Rugăciune pe versuri de Marin Sorescu
Una dintre cele mai reprezentative compozitoare a liedului românesc cu un amplu şi emoţionant repertoriu în această direcţie este Carmen Petra-Basacopol (1926 — 2023). Acest lucru nu este deloc surprinzător, aici regăsindu-se influența mentorului său, creatorul acestei ramuri în România, Mihail Jora, despre care, în interviul acordat Andrei Apostu pentru revista Muzica, mărturisea: „Cel mai mult m-a impresionat Maestrul Mihail Jora, eminentul compozitor și profesor, care m-a călăuzit ani de zile cu răbdare și înțelegere”.
Ciclurile Psalmii lui David (0p.84), Rugăciunile Regelui David (0p.75), Lieduri Sacre (0p.70), Kyrie Eleison (0p.122), Cântece de Exil (0p.74), Îngerul a strigat (0p.96), Îngerii lui Nichita (0p.138), Poeme Mistice pentru voce şi clarinet (0p.139) şi File de Acatist pentru soprană şi flaut (op.68) — sunt doar o parte dintr-o mărturisire vastă şi vie de credință pe care şi-a manifestat-o compozitoarea în mod deschis de-alungul întregii cariere. În mod interesant, majoritatea
PAGINA 22
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
lucrărilor cu această inclinație sunt pentru voce. Rugăciune pe versuri de Marin Sorescu face parte din ciclul Cântece Imaginare pentru voce şi pian. Deşi o lucrare de dimensiuni scurte, această miniatură este plină de intensitate, evocând pioşenia omului în fața Sfinţilor.
Ca şi în muzica psaltică, unde notele repetate si apropiate ca înălțime (în stil recitativ) sunt o formulă des întâlnită, compozitoarea acordă prin aceasta, o anumită libertate interpreților (atât la voce cât și la pian). Sunt puţine locuri unde rigoarea ritmică pare a fi necesară. Pianul are rol de ison, iar vocea — rolul blând al sufletului doritor de Dumnezeu, doritor de mântuire.
„Sfinților, primiţi-mă în rândurile voastre măcar ca figurantă.
Voi sunteți bătrâni, poate au început să vă doară anii zugrăviți pe
fiinţa voastră.
Îngăduiți-mi să-ndeplinesc treburi ne-nsemnate.
Aş putea, de pildă, să mănânc lumina la Cina cea de Taină
Sau aș putea să suflu în aureolele voastre după ce se termină slujba şi i
să strig pentru credincioşi şi necredincioși: Aleluia. Marin Sorescu, Rugăciune
Această rugă către Sfinți ne duce cu gândul la replica femeii din Canaan din biblie care spune că „şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa celor bogați” (Matei 15, 27). Putem face o paralelă între cuvintele „treburi ne-nsemnate” din poezia lui Marin Sorescu şi „fărâmiturile” aparținând textului biblic. Ambele reflecții demonstrează umilința umană în fața divinului, complet dezgolită de mândrie. Ele relevă o aspirație către apropierea permanentă de Dumnezeu.
Din punct de vedere muzical, replicile pendulează între recitativ și vocaliză, cu caracter interiorizat, aproape reținut. Apar elemente de canon, unison acompaniat şi motive vocale a cappella.
Liedul (implicit şi ciclul) este cântat rar, cel mai probabil pentru că, deși acest ciclu a fost publicat, partitura nu mai este de găsit, rămânând inaccesibilă celor care ar dori să-l abordeze.
senza rigore
în - gă-du - i-ţi-mi
Elemente de recitativ, vocaliză şi unison acompaniat în liedul Rugăciune de Carmen Petra-Basacopol
Felicia Donceanu — 7azăl nostru
Compozitoare de un rafinament deosebit, Felicia Donceanu (1931 — 2022) acordă vocii un rol fundamental, cu o creație amplă în spectrul muzicii vocal-camerale. Dintre acestea, cele cu tentă sacră au un loc aparte, cum sunt Rugăciunea Școlarilor pentru cor de copii, Rugăciune Domnească pentru voce, orchestră de coarde şi percuție, Doamne, Doamne, Ceresc Tată pentru cor bărbătesc şi Invocatio pentru soprană, pian, vioară și orchestră de cameră.
Tatăl Nostru — cea mai cunoscută şi rostită rugăciune a tuturor timpurilor este confesiunea absolută de credinţă pe care o descoperă lumii Însuşi lisus Hristos. Donceanu o pune în valoare în câteva ipostaze: Tatăl Nostru pentru cor mixt a cappella, Pater Emon (Tatăl Nostru în limba greacă) pentru voce şi pian şi monodia Tatăl Nostru (1990) pentru soprană, pian, violoncel, campane și toacă. Aceasta din urmă este un reper important în repertoriul vocal al compozitoarei, cu
o distribuţie inedită, ţinând cont şi de faptul că majoritatea lucrărilor vocale ale compozitorilor noştri puse pe acest text sunt pentru cor. Alegerea acestor instrumente nu este deloc întâmplătoare, având un rol expresiv major în susținerea atmosferică a lucrării, cu o prezență discretă, dar continuă pe întreaga durată a rugăciunii. Poate că putem privi aceste instrumente ca având rolul îngerului păzitor care veghează subtil şi constant asupra celui ce se roagă — întruchipat de solista vocală.
Vocea stă în centrul acestei lucrări, conducând partea melodică şi evidențiindu-se prin melisme fine, note lungi şi o serie de acute pregnante — formulă repetată de patru ori pe parcursul lucrării, subliniind de fiecare dată acelaşi text: VOIA TA. La finalul piesei, pe ultima pagina a manuscrisului, compozitoarea notează: „|...] Voia Ta, Doamne! Să nu fi fost în zadar....jertfa”. De aici se poate deduce măsura însemnată cu care rezona compozitoarea cu acest vers. Datorită „insistenţei” muzicale asupra acestei fraze, inevitabil atât interpreţilor, cât şi ascultătorilor li se atrage atenţia, ducând la o relaţionare mai personală asupra sensului ei.
O interpretă vocală de rară clasă a acestei lucrări (şi nu numai) este bine-cunoscuta soprană Georgeta Stoleriu, a cărei voce strălucitoare, capabilă de o paletă de culori uimitor de diversă, cu o tehnică vocală fără cusur, şi care, împreună cu Studioul de Muzică Veche, aduce lucrării o profunzime răscolitoare. Un masterclass vocal-instrumental de cel mai înalt nivel.
Pta A fit 2 pete A
Sb ai
Ultima pagină a manuscrisului partiturii Tatăl Nostru de Felicia Donceanu cu inscripţia compozitoarei la final.
Violeta Dinescu — Rugă pe versuri de Corneliu Coposu
Compozitoarea cu un rol esențial în promovarea muzicii româneşti în lume și artiştilor români în străinătate, Violeta Dinescu (n.1953), a compus lucrări însemnate care au dus la o evoluţie remarcabilă a stilului contemporan. Repertoriul pentru voce este larg, divers şi ofertant artiștilor lirici, conferind acestora posibilitatea de a- şi etala imaginația prin culori vocale foarte variate. Dintre acestea, lucrarea Rugă pentru flaut(e), contrabas, acordeon şi voce (ad libitum), deşi este printre singurele cu caracter sacru, poartă o însemnătate aleasă. Compusă în cinci părți contrastante (Tranquillo, Vivo, Libero, Lento, Animato), lucrarea explorează efectul expresiv al instrumentelor în mod emoţionant, cu ajutorul trilurilor, staccatelor, registrelor extreme, glissando-urilor, apogiaturilor, ş.a.
Textul îi aparține politicianului Corneliu Coposu. Acesta se trăgea dintr-o familie de preoţi catolici devotați, crescând de mic cu această credinţă pe care şi-a păstrat-o toată viaţa. A fost un vehement luptător împotriva comunismului, făcând închisoare timp de 17 ani sub acest regim. În această perioadă scrie şi aceste versuri, care, în condiţiile de extremă mizerie, izolare completă, de tortură fizică şi mentală la care era supus zilnic, dovedesc o conştientizare clară a prezenţei Lui Dumnezeu, dar ele descoperă și mărturia unui suflet curat, capabil de a ierta şi de a vedea „seninul” prin întuneric. Intervenţia vocii (care este recitată) apare în partea a III a (Libero), între replicile instrumentelor. Nu este necesar ca interpretarea poetică să fie făcută de un cântăreţ — poate fi făcută şi de unul dintre
PAGINA 23
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
instrumentişti — obligatoriu este, însă, să fie rostită ținând cont de contextul răvăşitor în care a fost scrisă.
cerne Doamne liniștea uitării răsădește Doamne dragostea şi crinul peste nesfârșita suferință în ogorul năpădit de ură
seamănă întinderi de credință şi aşterne peste minţi de zgură și sporeşte rouă îndurării liniştea iertarea și seninul
Corneliu Coposu, Rugă
Alegerea acestui text de către compozitoare demonstrează nu doar o solidă erudiție istorică şi culturală, dar şi o sensibilitate particulară pentru suferința umană.
Corneliu Coposu a supraviețuit ororile închisorilor, trecând la Domnul în anul 1995. Înmormântarea a avut loc la București, fiind însoțit pe ultimul drum de sute de mii de oameni.
(bene
cerne Doamne liniştea uitării peste nesfârşita suferință seamănă întinderi de credinţă Şi sporeşte roua îndurării
XR
răsădeşte Doamne dragostea şi crinul în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură pi liniştea iertarea şi seninul $ mf si
Intervenţia vocii între replicile instrumentale în lucrarea Rugă de Violeta Dinescu
Livia Teodorescu-Ciocănea — Cantata Bunavestire
Cu o carieră multivalentă de compozitor, pianist şi pedagog, Livia Teodorescu-Ciocănea (n.1959) este un nume de referință în viața muzicală românească modernă, cu lucrări interpretate pe scene importante din lume (una dintre cele mai recente fiind renumitul Carnegie Hall din New York).
Din lucrările sale cu caracter spiritual amintim: Cantata Bunavestire (cu premiera absolută în interpretarea valoroşilor artişti: basul Pompeiu Hărășşteanu şi soprana Mariana Colpoş), Oratio Sanctae Brigittae (Rugăciunea Sfintei Brigita) pentru cor mixt a cappella cu linii melodice şi sonorități armonice neaşteptate, în care inocența şi recunoştinţa sunt surprinse în mod captivant; prologul operei „Doamna cu cățelul” intitulat Vecernie pentru bariton şi cor mixt, în limba slavonă, cu textul Psalmului 103, Partea a S-a din oratoriul Câmpuri de maci, compus în memoria victimelor Primului Război Mondial, intitulată Rugăciunea Reginei Maria pentru cei căzuți cu textul original aparținând Reginei Maria, publicat în Gânduri şi icoane din vremea războiului (1919) pentru mezzosoprană, cor mixt şi orchestră şi liedul Evangheliile Toamnei pentru voce şi pian în care se îmbină patru tipologii melodice cu ethos-uri diferite (bizantin, gregorian, românesc şi iudaic), avându-i „eroi” pe Sfinții Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi loan.
Dintre acestea, cantata Bunavestire (în două părți) aduce în prim plan o cunoscută scenă biblică, în care muzica descrie în mod revelator misticul acestui moment dincolo de tot ceea ce este lumesc. Compozitoarea ne introduce în atmosfera primei părți care este pur instrumentală (pentru cvartet de coarde, orchestră de coarde şi cvartet de corni) -— Pietă — cu o țesătură heterofonică a instrumentelor de coarde în registrul înalt, peste care apare, ca într-un basorelief, un solo al violei care intonează un fragment de bocet românesc cu indicația addolorato (îndurerat). Acest element melodic este mai târziu preluat
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
de timbrul cristalin al viorii, aducând o notă de transparență. Această primă parte poate fi gândită ca reprezentând starea confuză a lumii înainte de venirea Mântuitorului, nevoia omenească de milă (Pieră) şi cea de a fi salvată. De asemenea, este o evocare a sacrificiului divin cu trimitere la celebra lucrare a lui Michelangelo. Finalul primei părți este o pregătire a intrării Sfântului Arhanghel Gavriil — un personaj impunător prin ceea ce reprezintă (în limba ebraică numele de Gavriil înseamnă Dumnezeu este puterea mea) şi prin mesajul ieşit din comun pe care vine să-l vestească. El este o ființă menită să protejeze părintește şi, nu întâmplător a ales compozitoarea vocea de bas pentru a da viaţă acestui personaj — o voce sonoră, maiestuoasă, dar, în acelaşi timp călduroasă cu caracter deseori paternal (făcând o paralelă: în operă, personajul „tatălui” îl deține de nenumărate ori basul — Filippo II din Don Carlo, Commendatore din Don Giovanni, Rocco în Fidelio, ş.a).
Textul provine din biblie (Ev. Luca I) şi este începutul a ceea ce a devenit una dintre cele mai cunoscute rugăciuni închinate Maicii Domnului (Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei — Ev. Luca 1, 28).
Compozitoarea realizează, prin mijloace muzicale, starea de uimire şi de smerenie în fața apariţiei cerești purtătoare a mesajului divin. Sfânta Fecioară Maria a fost aleasă de Dumnezeu pentru a duce această sarcină unică, fiind exemplul suprem în acest sens: puritatea absolută, un model de ascultare, de smerenie şi de supunere totală în fața voii Lui Dumnezeu (Jază roaba Lui Dumnezeu. Fie mie după cuvântul tău — Ev. Luca I, 38).
Linia melodică a vocii de soprană cere limpezime şi o abordare directă ce caracterizează sufletul curat, dar şi curajul Maicii Sfinte. Peste toate, însă, linia cere simplitate în cântat şi în interpretare. Muzica contribuie fundamental la toate aceste particularități, permiţând vocii să manifeste liber prin toate aceste nuanțe.
De remarcat este faptul că instrumentiştii capătă şi rol de recitatori, susținând cântăreții în mod discret printr-o murmurare rafinată a textului („,...nu va avea sfârșit, nu va avea sfârșit...”).
Lucrarea este o profundă încununare muzicală a esenței existenței umane.
fai iu a ma an al Ta 0 pe e E E a a ae == Plai SEE EEE pe ie peeziei SAE pi | pa AER ED 0 i oa EI pi ea iii
IL ii
|
=
| 208
LE
Linia melodică a vocii de soprană din cantata Bunavestire de Livia Teodorescu-Ciocănea
Laura Manolache — /cone pentru bas, oboi şi ansamblu de coarde
Este cunoscută şi apreciată ca muzicolog — scriind numeroase cărți valoroase în domeniu, pedagog — îndrumând studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică din București şi, nu în ultimul rând, compozitoare — cu un repertoriu vast, avându-i interpreţi pe artişti de seamă ai muzicii româneşti şi străine. Laura Manolache (n.1959) a fost (împreună cu Violeta Dinescu şi Livia Teodorescu-Ciocănea) discipola uneia dintre cele mai importante profesoare de compoziţie a şcolii româneşti, Myriam Marbe şi a lui Tiberiu Olah, creând lucrări cu o sonoritate autentică, pline de fantezie care reliefează stări de mare putere emoțională. Icone pentru bas, oboi şi ansamblu de coarde, nu face excepție. Este o piesă cu versatilitate dinamică şi expresivă care dă viaţă unor efecte și contraste inedite. La începutul partiturii,
PAGINA 24
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
compozitoarea face o prezentare a unei serii de tehnici instrumentale şi vocale moderne cerute pe parcursul lucrării, menite să aducă interpretării un strat mai adânc. Prin acestea, compozitoarea dovedește nu numai o cunoaștere aparte pentru funcționalitatea și capacitățile instrumentelor, dar şi o afinitate pentru timbralitatea acestora: sul ponticello (la marginea sau deasupra călușului instrumentului), sul tasto (un efect care se realizează cântând cu arcuşul peste tastieră — această metodă se foloseşte cu precădere pentru cântatul în piano), senza ancia (fără ancie), colpo di chiave (apăsarea tastei — o tehnică de întărire a atacului de sunet la instrumentele de suflat), col legno battuto (unde sunetul este realizat bătând ușor în corzile instrumentului folosind partea de lemn a arcuşului în locul celei cu păr), a/la punta dell 'arco (folosind partea de sus a arcuşului), fregato con le dita dell'mano destra dopo il ponticello (frecat cu degetele mâinii drepte, deasupra călușului instrumentului), percussione con dita, mano sinistra, e poco glissando (percuție folosind degetele, mână stângă şi uşor glisssando), ş.a.
Textul, în sine, constă majoritar în articularea vocalelor — lungi şi scurte (cu mici excepții unde apar câteva consoane, fără, însă, a forma un cuvânt întreg), iar frazele muzicale pun în valoare vocea basului cu ajutorul unei palete variate de tehnici vocale şi interpretative, printre care bocca semichiusa con molti armonici (gură întredeschisă cu multe armonice), lucru care are ca rezultat un sunet intim, aproape ca o îngânare, favorizând indicaţia Incantatio (Incantaţie) notată de compozitoare, ce ne duce către atmosfera de rugăciune. Linia vocală îşi găseşte apogeul pe un parlaro în registrul acut, coborând molto luminoso (foarte luminos) printr-un glisssando (alunecare) pe o distanță de peste două octave, revenind la acel cânt murmurat de la începutul lucrării.
Lipsa textului şi toate aceste cerinţe tehnice şi interpretative, pun artistul vocal în ipostaza de a-şi pune imaginaţia în mișcare, creând o rugă foarte personală, dublată de vulnerabilitate în cea mai sinceră formă.
i = == Eu 7P
Indicaţiile Incantatio şi Bocca semichiusa con molti armonici din lucrarea Icone de Laura Manolache
Adina Dumitrescu — Laude (Psalmi)
De peste 20 de ani, Adina Dumitrescu (n.1964) desfăşoară o activitate importantă în calitate de compozitoare, cu o prezenţă bogată pe scenele festivalurilor de muzică modernă din toată Europa. A compus lucrări în toate genurile, demonstrând o predilecție specială pentru sisteme modale sau microtonale. Pentru compoziţiile sale a primit numeroase distincții naționale şi internaționale.
În repertoriul vocal sacru întâlnim ciclul de lieduri Laude pe versurile Psalmilor lui David 147, 148 şi 18 pentru voce, pian și vioară.
Psalmii sunt şi ei o formă de rugăciune, după cum ne spune Părintele Iosif Vatopedinul în cartea sa Cuvinte de mângâiere: „Aceştia cuprind toate tipurile de rugăciune, pe care le impun diferitele împrejurări, nevoile sau timpul, ca să ceară cineva prin ei dumnezeiasca milă.”
Notaţiile compozitoarei de la începutul fiecărui cânt — con naturalezza (cu naturaleţe), con gioia (cu bucurie) cosmico (cosmic) şi semplice (simplu) — sprijină caracterul bizantin al acestor lucrări
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
care nu lasă loc exagerărilor, ci cer simplitate, sinceritate şi sunete directe, de multe ori drepte, dar pline de intensitate şi de intenţie. Favorizând sunetul drept şi simplu celui voluminos, cântărețul are uşurinţă în a da viaţa textului în mod clar, fără a se împiedica de extremitatea sonoră, făcând accesibilă ascultătorilor o rezonanță mai adâncă cu mesajul transmis.
Suntem introduși în atmosfera enigmatică a primei Laude, prin prezentarea pe rând a fiecărui solist în parte, care, contopindu-se pe parcurs, formează un întreg plin de lirism, cu suflu de mister, în care legato-ul joacă un rol esenţial. Dintre cele trei lieduri, al doilea cânt este cel mai dinamic, explorând vocea în registrul înalt, îndemnând con gioia — aşa cum notează compozitoarea — toate puterile cereşti, toți cei de pe pământ şi din adâncuri — natura, flora, fauna şi întreaga omenire — să laude pe Domnul. Tot aici întâlnim şi vocalize melismatice — element specific muzicii bizantine ortodoxe. Linia vocală a celei de-a treia Laude este concepută ca un recitativ, pe un registru vocal restrâns în cadrul unei cvarte mărite (între sol central şi do diez), un interval des întâlnit în muzica psaltică (împreună cu secunda mărită).
Psalmii aleși de compozitoare au o putere şi profunzime aparte prin învăţăturile lor, aceste însuşiri găsindu-și apogeul într-un impresionant omagiu muzical, plin de culoare și de fior creştin.
d = =zE ze EEE erEpEiI E E ===
Vocalize melismatice în liedul Laudă 2 de Adina Dumitrescu
Olguţa Lupu — Psalm pe versuri de Tudor Arghezi
Una dintre creatoarele generației actuale, Olguţa Lupu (n.1969) conferă muzicii moderne româneşti un spectru variat de lucrări muzicale, atât pentru voce (Pe gânduri pe versuri de Marin Sorescu, Atingerea Timpului pentru mezzosoprană, vioară și contrabas), cât şi pentru instrumente (Hommage a Messiaen pentru pian, Waves pentru contrabas şi ansamblu cameral). Cercetările sale în domeniul muzicologic au dus către scrierea a numeroase volume publicate, cu o preponderentă înclinație către muzica secolului XX şi cea românească — un lucru important şi util, atât pentru muzicienii prezentului, cât și pentru cei care vin din urmă.
Lied-ul Psalm pentru voce şi pian aduce în prim plan, nu textul biblic, ci versuri aparținând poetului Tudor Arghezi. Ele fac parte dintr-o serie de 17 poeme intitulate, Psalmi. Acest lied este cel de-al unsprezecelea, unde poetul îşi destăinuie o intuiție a prezenței puterii divine:
Făr-a te şti decât din presimțţire, Din mărturii şi nemărturisire, M-am pomenit gândindu-mă la Tine Și m-am simţit cu sufletul mai bine.
In același timp, autorul relevă şi nesiguranța proprie în descoperirea identităţii Lui Dumnezeu:
Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul Și nu ştiu cine-i Binefăcătorul.
PAGINA 25
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Compozitoarea dă glas acestei incertitudini prin interferența între terță mare și terță mică atât la pian, cât şi la voce. Schimbările de tempo participă, de asemenea, la acest fenomen cu un armonios flux pianistic de șaisprezecimi — aproape debussist, ca o revărsare de energie, care mai apoi se restrânge într-un ritm mai lent, doar cât să se încarce pentru a putea ţâşni din nou.
Linia vocală este melodioasă, favorizând lejeritatea în cânt. Textul necesită o interpretare foarte diferențiată, iar cântărețul trebuie să aibă o capacitate dinamică flexibilă cu o culoare intimă şi caldă.
Primele protagoniste ale acestei lucrări (prima audiție în 2015) au fost mezzosoprana Claudia Codreanu -— o artistă de excepție (formată la clasa unuia dintre cei mai importanți pedagogi ai şcolii româneşti de cânt - Georgeta Stoleriu), căreia i-au fost încredințate sute de lucrări în primă audiție absolută de către cei mai importanți compozitori contemporani din România — o remarcabilă reuşită a unei artiste care îmbină în mod ideal calitatea artistică și profesionalismul la cel mai înalt nivel — şi pianista şi compozitoarea Diana Dembinski- Vodă, un nume prezent pe afişele muzicale din România, care aduce un repertoriu bogat artiștilor lirici.
Acest lied împleteşte cu succes spiritul românesc cu modernismul, prin melodică distinctă, vibraţie caracterială şi prin firescul uman în căutarea a ceea ce stă mai presus de sine.
Palatul Kretzulescu, construit în 1902, în București. Cladirea a fost cumpărată în anul 1927 de statul român.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEŞTI
ă mp S/A 4 ur _ _ Pa Ș Zara =: = == a PR Ci - ne ești tu a i 2 Ei e EI 56 . „a E) ? 8, uiezato oo mnemonanonannmanaananaaaaaasa =pPEze Ei . 22 eie—€, Pn Die: =: iz fas seste ase = HE. p == = =: e ==: =: pă e Dia. a 1 — PP
Interferenţe între terță mare şi terță mică în liedul Psalm de Olguţa Lupu
Concluzie
Aceste compozitoare (şi nu numai) şi-au expus cu sinceritate o afinitate pentru un subiect foarte personal: relația omului cu Dumnezeu. Lucrările de mai sus sunt doar câteva exemple dintr-un vast univers de creații muzicale ce au un impact menit, nu să şocheze, ci să înalțe sufletul, reconectând ascultătorul — prin muzică şi cuvânt — cu credinţa şi vulnerabilitatea proprie. Ele caută spre interiorul uman, aducând-ne aminte că lucrurile cu adevărat valoroase sunt cele care vin dintr-o autentică şi neprefăcută profunzime. Într-o societate în care superficialitatea pare a predomina, asemenea lucrări hrănesc simțămintele cu un suflu curat şi merită să fie auzite mult mai des pe scenele de concert.
Laura Tătulescu
Soprană româno-americană, cu o carieră de aproximativ de 20 de ani pe scenele lumii, cântând operă, lied, lucrări moderne şi contemporane. Peste toate: mamă și soţie.
PAGINA 26
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Eugenia IOFAN
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Academicianul Mihai CIMPOI
— un viguros al spiritului sau Omul care lucrează neobosit la înfrumusețarea noastră spirituală
MIHAI CIMPOI
EMINESCU
Esenţa Fiinţei
(Mi)leme și simboluri existențiale eminesciene
Esența Fiinţei
(Miteme și simboluri existențiale eminesciene
Academician Mihai CIMPOI
Parcă mai ieri îl felicitam pe acest viguros al spiritului cu prilejul apropierii sale de frontiera octogenară. Fără să ne dăm seama de graba timpului, personalitatea care trăieşte şi respiră cu istoria şi cultura locului, omul de rezistență prin literatură, academician Mihai Cimpoi, căci despre el este vorba, şi-a mai „negociat” doi ani. Vestea este bună, zic, căci protagonistul acestei schiţe deschide deja a 82-a toamnă (3 septembrie 2024) cu o lecţie motivaţională despre virtutea de a fi, invitându-ne an de an, dar și zi de zi să savurăm câte ceva din ceea ce am numi spiritual şi înălțător sau, cel puțin, așa ne-am dori să citim în cronicile cunoașterii despre un Om.
ÎI considerăm un privilegiat al timpului, pe acest ostaş onest al scrisului şi al cuvântului, pentru că a trecut acest hotar cu demnitate şi cu pasul său măsurat şi, cum bine s-a exprimat cineva, de la un timp, tot mai apăsat, dar trebuie să recunoaștem că acesta este un merit exclusiv al său. EI a făcut înțelegeri cu Timpul, că l-a sfidat, că I-a provocat, dar a făcut-o elegant, frumos, sensibil, chiar dacă şi „farmazonic”, cum a reuşit să observe neobositul poet ieşean Daniel Corbu. Așa sau altfel, este un câştig şi o bucurie a noastră că Mihai Cimpoi, acest spadasin al spiritului, continuă să ne bucure cu prezenţa și forța sa uriaşă de creație în demersul său dedicat literaturii şi culturii. Îl ajută poate şi umorul său debordant, dar şi glumiţele sale subtile, pe alocuri presărate cu sarcasm, ce dau viaţă şi culoare oricărui eveniment, şi-l transformă involuntar într-o petrecere spirituală de înaltă clasă. Deloc de neglijat şi faptul că
LD
Mihai Cimpoi este o persoană care impune chiar din prima clipă. În primul rând, că este înalt sau aproape masiv, cum i-ar spune Vasile Nanea, un as al jocurilor de cuvinte, un mare povestitor, dar în acelaşi timp, cumpătat la vorbă sau poate dominat de cumpătare.
Eugenia TOFAN
Academicianul Mihai Cimpoi este membru de onoare al Academiei Române, membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte, timp de două decenii preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991-2010), deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1998-2001), preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, din 2009 - Director de onoare şi iniţiatorul Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, Chişinău-laşi, preşedinte fondator al Asociaţiei Naţionale a Oamenilor de Creaţie din Moldova (din 2010), inițiator şi Preşedinte (din 2012) al Congresului Mondial al Eminescologilor, şi lista poate continua. Este critic şi istoric literar din Republica Moldova, redactor literar, eseist, eminescolog, filosof al culturii, apreciat în egală măsură pe ambele maluri de Prut, dar şi în Germania, Franţa etc. Este Cetăţean de onoare al municipiului Chişinău (2012), Cetăţean de onoare al oraşului Ocnele Mari, judeţul Vâlcea, (2011), Cetăţean de onoare al municipiului Botoşani, (2013), Cetăţean de onoare al comunei Mihai Eminescu, Ipoteşti (2014), Cetăţean de onoare al municipiului Iași (2018), Cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Comandor.
La gândurile de bine, sănătate, inspiraţie divină şi altele, pe care i le adresez cu prilejul zilei de naștere, de câţiva ani academicianului Cimpoi, mai exact din 2021, completez urarea şi cu „infinită recunoştinţă”. Și asta pentru a reitera existența unor adevăruri despre unii oameni, personalități care au fost acolo, când și unde a fost nevoie. Adevărat se spune că în viaţă întâlnim multă lume şi câțiva oameni. Unul dintre cei puţini este Omul Mihai Cimpoi, pe care am avut privilegiul să-l cunosc şi eu. Chiar dacă în aparenţă îmi părea a fi un pic ezitant, afişând anumite doze aferente de niţel sarcasm, mă gândeam, probabil, are motivele lui. Cine ştie cum a suportat şi el de-a lungul anilor trădarea unor apropiaţi sau falși prieteni, (căci, dacă cineva încă n-a înțeles, anume prietenii şi apropiații te trădează, nu duşmanii, dușmanii „adevărați”, luptă deschis, pe față, cum ar veni).
Ulterior, descoperi Omul care te ridică, care te ajută să-ți croieşti un drum, omul care zideşte, construieşte. Și, cel mai important, deşi are verbul mereu la el, fiind zilnic la datoria cuvântului scris şi vorbit, îţi răspunde, de obicei, şi cu fapte. Aşa cum ne-am obișnuit să credem că omul se cunoaşte la drum şi la nevoie, având fiecare o poveste a sa, exemplară pentru susţinerea ideii, este şi povestea mea, căci şi eu l-am cunoscut la un drum, care contura cumva niște fapte grele. La un drum de debut al meu în aventura scri-
PAGINA 27
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
erii unei lucrări despre Academia de Ştiinţe a Moldovei, apărută în 2022, la Editura Academiei Române. Domnia Sa a fost cel care a coordonat lucrarea, a recomandat-o spre editare la Academia Română, a intervenit cu demersuri, recenzii care au fost publicate în reviste ştiinţifice şi periodice. A avut încredere în mine și în potențialul meu, lucru mai rar întâlnit la granzi. Mă gândesc adesea că nu ar avea cine să-l lipsească pe acest fin observator al lucrurilor de meritul lui în susținerea multor începători în poezie, proză, publicistică, critică literară, multora din aceştia fiindu-le chiar „naș de botez”, cum adesea afirmă chiar el, Mihai Cimpoi, cel care prin strălucirea sa nu are frică să mai adune şi alte mici cristale (a se face diferența). Expresia înaltei mele consideraţii pentru timpul acordat, susținerea, bunătatea generată şi efortul depus, care ne-a adus, finalmente, Marele Premiu la Salonul Euroinvent 2024, la Iaşi.
Deşi pe chipul său nu s-ar citi că ar vrea să rămână cumva la vreo masă a marilor decizii, prezenţa academicianului Mihai Cimpoi este aşteptată, dorită de public, oferind imaginea unui lider. De-a lungul anilor ne-a demonstrat că este un juvaier al cuvântului şi expresiei, iar de când şi-a anunţat (decenii în urmă), înclinația spre literatură şi critică şi „nu s-a mai oprit până astăzi”. De atunci ne transmite mereu un cumul de emoţii, livrându-ne un discurs structurat, profund şi convingător. Păstrează reperele diplomaţiei prin firea-i domoală şi înţeleaptă, dar şi surâsul simpatic şi ademenitor. Acest lucrul îi conferă un magnetism aparte, iar dacă simți nevoia de o sărbătoare pentru suflet, poți veni la evenimentele la care este protagonist sau la care participă cu vreo luare de cuvânt. Te încarci cu o doză de energie pe mai mult timp, creşti intelectual și te înalți spiritual, şi asta pentru că şi privirea, şi vorba şi chiar tăcerea lui înseamnă ceva sau chiar foarte mult, punând la încercare multe minţi.
Şi aici, fiind în total respect față de adevăr, ar trebui să remarc Şi aspectele ce îi definesc munca, abnegaţia, talentul, inspiraţia care, de fapt, îl plasează pe intelectualul Mihai Cimpoi în galeria oamenilor iluştri, personalităților notorii care fac parte din generaţia de aur a primilor. Prin impresionanta sa operă de creaţie, prin demersul său de istoric şi critic literar, tenacitatea scrierii continue cu care ne fascinează constant, fie e vorba de studiile sale, fie de articole profunde despre personalităţile de notorietate, publicate în fiecare număr al hebdomadarului naţional de cultură „Literatura şi Arta”, fie referințe la lucrările altor autori, fie prefețe la monografii etc., academicianul Mihai Cimpoi lasă, de fapt, o moştenire de patrimoniu pentru generaţii şi generaţii. Este autor a peste 80 de studii şi eseuri monografice, peste 3 000 de studii şi articole apărute în publicațiile literare din spaţiul românesc şi de peste hotare, dar şi peste 200 de studii de prezentare a literaturii române apărute în toată lumea. Prin tot ce a creat Mihai Cimpoi, a contribuit substanțial la reafirmarea şi promovarea literaturii române din Basarabia, devenind un adevărat reper al culturii româneşti, iar pasiunea cu care a cercetat şi interpretat opera lui Eminescu îl situează în rândul celor mai renumiți eminescologi români.
Dacă îmi este îngăduit să deschid o paranteză cu referire la interesul şi dragostea acad. Cimpoi pentru Eminescu şi tot ce înseamnă până astăzi opera poetului nemuritor. Mihai Cimpoi s-a născut în Larga, judeţul Hotin, astăzi raionul Briceni, din nordul Republicii Moldova, localitate situată în vecinătatea regiunii Cernăuţi. Aşa cum mărturisea chiar Domnia sa într-un interviu, acordat scriitorului şi publicistului cernăuţean Grigore Crigan, în 2003, Mihai Cimpoi era legat sufleteşte de ţinutul Cernăuţi, orașul adolescenţei lui Eminescu. Mihai Cimpoi a conştientizat esența activităţii sale de exeget literar, iar cu prilejul inaugurării bustului lui Mihai Eminescu la Noua Suliţă, acad. Cimpoi a remarcat: „M-am gândit în tinereţe, pe atunci când colaboram la „Zorile Bucovinei”, să scriu un eseu despre Luceafăr. Aveam aşa un vis albastru al vieţii mele studenţeşti, de exeget. M-am înarmat cu puțina literatură pe care am găsit-o la Chişinău, am venit la Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, care era mai bogată la acea oră, şi am găsit cunoscutul studiu al lui D. Caracostea despre sursele „Luceafărului”, despre basmul lui Cunis. Am pornit şi nu m-am oprit până astăzi”.
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Pe lângă multitudinea de lucrări de anvergură scrise de academicianul Mihai Cimpoi, memorabile rămân „Mihai Eminescu. Dicţionar Enciclopedic”, o lucrare monumentală de unicat, dar şi fundamentala operă „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (în mai multe ediţii). Dar despre aceasta cred că vor lăsa înscrisuri criticii, nume valoroase ale breslei, confraţi condeieri care îl cunosc, dacă nu de la începuturi, atunci mai din interior, cum ar veni, ŞI care îşi pot aroga dreptul de a emite raționamentele de rigoare. Eu rămân doar cu regretul că, la timpul când eram la facultate nu aveam acces, aşa cum erau vremurile, la lecturarea unor atare capodopere pentru a ne aprofunda cunoştinţele şi a rămâne cât mai verticali în tot ce-ar însemna cultură şi istorie.
În schimb, am fost martor la naşterea unei idei absolut inedite a acad. Mihai Cimpoi, de a iniţia şi organiza, în premieră la Chişinău, în 2012, Primul Congresul Mondial al Eminescologilor, reuniune, găzduită de Academia de Științe a Moldovei, la care au participat scriitori, specialişti eminescologi, traducători, editori ai operei lui Eminescu din peste 10 de ţări. Ulterior, Congresul a devenit tradiție, iar în anul 2024 evenimentul a ajuns la cea de-a XIII-a aniversare. Prin aceste întruniri, la nivel internaţional, Mihai Cimpoi n-a făcut decât să-l descopere pe Eminescu lumii întregi, astăzi fiind considerat de unii critici „cel mai profund eminescolog din România ultimei jumătăți de secol”. Colegii de breaslă, oameni de ştiinţă, intelectuali de Peste Prut s-au întrecut în superlative şi caracteristici, definindu-i complexitatea personalităţii cu prilejul unor aniversări. Regretatul academician Eugen Simion scria: „Mihai Cimpoi are — în imaginația mea de valah — figura şi semnele comportamentale ale unui răzeș din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, țeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală, coborât — aş zice — direct din spațiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar. Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit”. „Clasicul de lângă noi”, l-a caracterizat acad. Gheorghe Păun şi „spirit vulcanic”, i-a spus acad. Valeriu Matei. Ca om, Mihai Cimpoi „este un farmazon moldav” (Daniel Corbu). „EI e un întreg laborator de creaţie” (Vasile Tărâţeanu).
Chiar şi trecut de plutonul octogenar, Mihai Cimpoi relevă o eleganță solemnă, de parcă s-ar simţi în zona maximei sale libertăţi, iar prin vasta cultură literară, prin scrisul neobosit, prin privirea atentă la detalii, ne dă de fapt mereu o lecție de vigurozitate a spiritului. Prin acel zâmbet amical schiţat, se pare că îi mulțumește Timpului pentru că i-a permis până acum să-şi ţese propriul drum, dar şi să meargă pe cărarea propriei poveşti, făcută din cuvinte, din expresii, din cărți, dar şi din oameni aleși, pe care şi i-a luat drept condrumeţi. Da, aleși, pentru că așa cum bine a observat regretatul Adrian Păunescu „Nu toți cei care sapă în jurul tău vor neapărat să-ţi dăruiască o fântână cu apă proaspătă”.
Observăm că mulți dintre condrumeții lui Mihai Cimpoi şi-au îmbrăcat evocările şi consideraţiile, alcătuite din amintiri și reverii, în cele mai frumoase veşminte de sărbătoare, or, aniversarul este însuși o perpetuă sărbătoare, lucrând neobosit la înfrumusețarea noastră spirituală.
Subscriu cu drag şi convingere că acest, tot mai viguros al creativității, acad. Mihai Cimpoi, va sorbi mulți ani înainte din nesecata sa determinare de a crea, izvorâtă din pasiunea pentru cunoaştere, ceea ce ne va înnobila și intenţiile noastre spre desăvârşire.
Să-i dorim distinsului om de ştiinţă, omului de cultură rasat, eminescolog Mihai Cimpoi, sănătate curaj şi virtuţi pentru a sfida Timpul în continuare, dar și liniştea unei dimineţi de septembrie pentru a mai scrie pagini alese în Cartea lui Cronos cu aceeaşi dedicație pentru limba noastră cea română, rămânând a fi un model de Om pentru Oameni. Privilegiată, deopotrivă, din postura în care mă aflu, să particip la curgerea acestor clipe memorabile care „defilează” în faţa mea și pe care le pot împărtăşi cu dumneavoastră, cei care urmăriți și aţi îndrăgit această frumoasă pagină.
PAGINA 28
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Dr. Marian NENCESCU
O călătorie virtuală cu Mihai Eminescu, la Viena şi Berlin. Schiţă pentru un scenariu de film
Pe urmele legendarului istoric şi animator cultural Victor Crăciun (d. 2018), cel mai avizat eminescofil modern, iniţiatorul primului „pelerinaj” cultural-literar dincolo de hotarele vremelnice ale României postbelice, şi autorul unui „Album Eminescu”, în 2 volume, ilustrat de celebrul fotograf Vasile Blendea, şi el plecat în lumea umbrelor (d. 2005), apărut în 1989, chiar în anul Centenarului morţii Poetului, dar şi al istoricului şi biografului eminescian Dan Toma Dulciu, cel mai activ scormonitor de documente şi informaţii inedite din biografia lui Eminescu, autor, între altele, al volumului „Neamul Emineştilor”, tipărit în 2023, la Viena, în regie proprie, cuprinzând date despre un nepot de soră al Poetului, înmormântat la Viena, loan (Johann) Drogli, moştenitor al unor înscrisuri cu semnătură olografă ale lui Mihai Eminescu, dispărute în mod regretabil în timpul ultimului război, încă un eminescofil scormonitor, juristul şi colecționarul orădean Lazăr Cârjan publică un volum cu caracter biografic „Mihai Eminescu, student la Viena şi Berlin”, subintitulat „Scenariu de film documentar-artistic” (Editura Aureo, Oradea, 2025), cu mărturii inedite despre anii de studenție ai Poetului, în cele două capitale europene. Dincolo de formula publicistică neobișnuită - de regulă, scenariile de filme se publică după ce producția cinematografică respectivă cunoaşte succesul, sau nu se mai publică deloc - volumul profesorului de drept şi generalului în rezervă Lazăr Cârjan rămâne un document de istorie literară, autorul adunând şi selectând date cunoscute, dar şi informații inedite, despre parcursul universitar al poetului, între anii 1869-1872 şi, respectiv, 1873-1874, reconstituind deopotrivă cadrul familial, social și cultural al epocii, refăcută după documente, mărturii fotografice, amintiri ale colegilor şi prietenilor literari (inclusiv ale celor doi detractori cunoscuţi ai lui Mihai Eminescu, și ei studenți la Viena în acei ani), adăugând, după caz, amănunte mai puţin cunoscute despre evenimentele evocate.
LAZĂR CÂRJAN
CT ADA P/I a A dr: 7 ) i
gi, EA AD MIHAI EMINESCU, STUDENT LA VIENA ŞI BERLIN
Oradea, 2024
S|
Dr.Marian NENCESCU
Sursele bibliografice folosite sunt şi ele diverse, dar atent selectate şi cu deosebire inspirate: volumele I-II, din Seria „Opere” (ediţia D. Vatamaniuc, cu o Prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, 1992), apoi lucrările recente ale unor eminescologi consacraţi, Theodor Codreanu, Nicolae Georgescu, Valentin Coşereanu, Aurel David, Alex Ștefănescu, ori ale mai puțin cunoscutului Stelian Vasilescu (cu o piesă de teatru „în 6 tablouri”, „Eminescu, student la Viena”, Ed. Iosif Vulcan, Oradea, 2000), apoi primul scenariu biografic „Eminescu”, de Ion Brad, Cristiana şi Victor Crăciun (cu un Cuvânt înainte de Mihai Cimpoi, Ed. Semne, Bucureşti, 2009), corespondenţa Mihai Eminescu - Veronica Micle, editată şi comentată de Tudor Nedelcea (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992), sau studiul lui Paul I. Dicu „Eminescu, student la Viena şi Berlin”, publicat în volumul „Incursiuni în opera lui Mihai Eminescu (Ed. Carminis, Piteşti, 2001). Sunt, să recunoaștem, și unele rarități bibliografice în această listă, cu mult mai amplă decât poate permite enumerarea acesta, iar cărţile respective fac parte, desigur, din biblioteca cu adevărat impresionantă a domnului Lazăr Cârjan (n. 1947), deţinătorul unei adevărate colecţii de carte cu şi despre Mihai Eminescu, de aproape 1000 de volume, ce nu are egal decât în Biblioteca donată, în 1990, de Ion C. Rogojanu, orașului Botoşani, azi o colecție separată a Bibliotecii judeţene, care îi poartă numele.
Interesantă este şi construcția cărții: autorul insistă minuţios asupra fiecărui detaliu biografic din perioda studenției lui Mihai Eminescu, face portretele membrilor de familie, reconstituie momentul
PAGINA 29
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
executării celebrei fotografii de la vârsta de 19 ani, arătând faptul că poetul nu a fost singur în atelierul lui Jan Tomas, din Piaţa Sfântul Wenceslas, de la Praga, ci însoţit (cum a stabilit şi Dan Toma Dulciu, anterior) de familie, respectiv de părinţi şi de sora sa, Aglaia, ne spune apoi ce a făcut poetul cu cele 6 fotografii care i-au revenit şi mai ales în ce împrejurări una dintre aceste fotografii a ajuns la Veronica Micle, care a păstrat-o ca pe un talisman, adăugând pe verso o poezie proprie. „Mihai se fotografie singur, bust, cu privirea spre stânga, în costum şi papion, cu părul negru pieptănat pe spate, dezvelind o frunte înaltă şi bombată ca a filosofilor, continuată cu fața palidă, expresivă, la care impresionau ochii căprui, mari și melancolici”, îl descrie Lazăr Cârjan, sau, cum ar fi spus G. Călinescu, „avea o frumuseţe de semizeu”. În același timp, se face referire la creaţia literară a lui Eminescu din acei ani, cu totul efervescentă şi originală, între care poemele - unele publicate în „Convorbiri Literare”, altele rămase în manuscris şi publicate postum, în diverse ediții succesive - „Venere şi Madonă”, ciclul „Memento mori”, „Floare albastră” şi nuvelele „Sărmanul Dionis”, „Avatarii faraonului Tla” (descoperită şi publicată pentru prima dată de G. Călinescu), „Geniu pustiu”, basmul versificat „Călin Nebunul”, ori romanul filosofic „Naturi catilinare” cu precizarea, venită din partea biografului său, că dacă nu am fi avut privilegiul de a beneficia de „Caietele” lui Eminescu, ajunse prin donația lui Titu Maiorescu, la Academia Română, în 1902, cu siguranță toată truda acelor ani s-ar fi risipit pentru totdeauna, iar cultura română ar fi fost mai săracă.
Meritul cărții lui Lazăr Cârjan este şi acela de a păstra o decentă discreție privind relaţia poetului cu Veronica Micle, pe care a cunoscut-o tot la Viena, în 1872. Datele estompate, edulcorate și retuşate despre acesată relaţie - autorul exclude explicit şi hotărât adulterul - indică respectul pentru acest subiect, desigur şi pentru adevărul istoric. Astăzi, în lumina corespondenţei lui Eminescu cu Veronica Micle, publicată abia în zilele noastre, respectiv la începutul anilor 1990, avem imaginea unei iubiri exemplare, totale. Din păcate, unii dintre biografii poetului, şi chiar prietenii apropiați, au refuzat să accepte acest adevăr. În carte, Lazăr Cârjan îl citează şi pe Octav Minar, am văzut primul scenarist al unui film documentar despre „Eminescu - Creangă - Veronica Micle”, care aducea, când puţini erau dispuşi să creadă acest lucru, mărturii importante, venite dinspre cercul familial, despre adevaratele sentimente dintrte cei doi îndrăgostiți, considerate de mulți drept invenții „plastografie” curată, răstălmăciri ale unui istoric literar dornic de glorie. Viaţa a dovedit însă că adevărul nu poate fi ascuns, că înclusiv biografia lui Mihai Eminescu mai are umbre şi ascunzişuri încă nelămurite. În acest sens, biograful de data asta, Lazăr Cărjan nu este categoric, nu exclude miracolul unor descoperiri ulterioare, convins că mai pot exista documente şi înscrisuri de la Eminescu, despre care nu se ştie acum
nimic. Este şi aceasta una dintre „lecțiile” de viață pe care colecționarul de data asta a primit-o de la un eminescofil de geniu, Ion C. Rogojanu.
Ecaterina Mihai, „Paradisul copilăriei — Ipotești ”
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Unul dintre punctele cu adevărat originale ale cărții lui Lazăr Cârjan, îl reprezintă sugestia că portretul/chipul lui Siegfried, erou al epopeii „Cântecul Nibelungilor”, din Grupul statuar ridicat la Viena, în 1932, de sculptorul local Joseph Mulner, în memoria eroilor învățători şi profesori, căzuţi pe front în primul război mondial, este inspirat după chipul lui Eminescu. Realitatea este că acest monument, azi dezmembrat şi expus fragmentar, însoțit de un panou explicativ în care autorităţile se dezic de ideologia care l-a inspirat, a fost asociat în epocă cu mişcările extremiste, ceea ce nu e neapărat în favoarea lui Eminescu. Ne amintim că şi în ţara noastră, la un moment dat, Eminescu a devenit, pe rând, exponentul ideologiilor extremiste, inițial, în anii 30 al celor de dreapta, apoi, în anii 50-60 al celei comuniste. Cu greu s-a ajuns la desprinderea lui Eminescu de aceste ideologii străine de spiritul şi conţinutul operei sale, astfel încât căutarea de asemănări cu o statuie mai degrabă blamată de vienezi nu este întotdeauna un argument al popularității sale postume.
Mihai Cătrună, „Luceafărul ”
Cartea „Mihai Eminescu, student la Viena și Berlin” este şi un obiect de artă, dovadă că eminescianismul de azi nu se mai limitează de mult la simpla interpretare literară, şi este o formă sincretică de armonie a artelor. Ilustrată de un grafician de excepţie, poate chiar cel mai inspirat eminescofil de la noi, Mihai Cătrună, dar şi de o pictoriţă sensibilă şi dăruită, Ecaterina Mihai, ambii membri ai UZPR, Filiala Presa Culturală, cartea e vie, expresivă, ea nu cuprinde simple ilustraţii ale temelor eminesciene expuse, ci „replici”, comentarii, interpretări adesea originale şi surprinzătoare ale subiectelor abordate. Pathosul romantic, dublat de expresia filosofică îşi găsec pe deplin expresia plastică în ilustrația cărții. Elegantă, tipărită pe hârtie de lux, bine construită grafic şi bogat ilustrată, cartea lui Lazăr Cârjan este un alt exemplu de eminescofilie superioară. La 175 de ani de la naşterea poetului şi în Anul Internaţional Eminescu, eminescologia, ca știință a inefabilului, este pe mâini bune.
PAGINA 30
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
Dr. Laurenţiu-Ștefan SZEMKOVICS
Eracle Arion a urmat Şcoala Militară (1855-1857), după aceea Şcoala Politehnică şi Școala de Artilerie şi Geniu din Franţa. A devenit sublocotenent în 1857, locotenent în 1861, căpitan în 1864, maior în 1868, locotenent-colonel în 1870, colonel în 1875, general de brigadă în 1883 şi general de divizie în 1892. A îndeplinit mai multe funcţii. În timpul Războiului de Independenţă a făcut parte din comisia însărcinată cu construirea podului peste Dunăre necesar trecerii trupelor. A reprezentat apoi guvernul român la încheierea armistițiului cu turcii. A comandat Brigada a 2-a Artilerie a Corpulul 146 de Armată care s-a distins în tot timpul campaniei. A fost numit inspector al artileriei şi s-a preocupat de dezvoltarea şi înzestrarea acestei arme. A fost comandant al Corpului 2 Armată şi al cetății Bucureşti. A făcut parte din comisia pentru experimentarea cupolelor forturilor cetății Bucureşti, din toate comisiile tehnice chemate a se pronunța asupra armamentului oștirii, precum şi din consiliile de apărare a țării prezidate de rege. A murit în anul 1903.
Pentru meritele sale, Eracle Arion a fost recompensat cu mai multe decoraţii, dintre care amintim doar: Ordinul „Steaua României” în gradele de Comandor, de Mare Ofiţer şi de Mare Cruce.
Urmare a raportului lui B. Boerescu, ministrul Afacerilor Străine, nr. 7.766 din 8 mai 1880, Carol I a semnat în Bucureşti, la 10 mai 1880, decretul nr. 1.4997, prin care l-a numit pe colonelul Arion Eracle membru al Ordinului „Steaua României” în gradul de Comandor (fig. 1-25. Apoi, ca urmare a raportului lui C. Esarcu, ministrul Afacerilor Străine, cancelar al Ordinelor, nr. 8.345 din 9 mai 1891 (fig. 3), regele Carol I a semnat în Bucureşti, la 10 mai 1891, decretul nr. 1.448 (fig. 4), prin care l-a numit pe generalul Arion Eracle membru al Ordinului „Steaua României” în gradul de Mare Ofiţer (fig. 5). Urmare a raportului ministrului ad-interim al Afacerilor Străine, cancelar al Ordinelor, regele Carol I a conferit, prin decretul 1.609 din 9 mai 19027, Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce (fig. 6-7)5 generalului de divizie Arion Eracle, comandantul Corpului II de Armată.
Pentru a răsplăti serviciile civile și militare aduse statului român, Carol I a instituit, la 10 mai 1877, Ordinul „Steaua
României”. Conform Regulamentului pentru aplicarea legii relativă
la instituirea Ordinului „Steaua României”! şi Regulamentului Ordinului „Steaua României” nr. 2001 din 6 august 1885!:: „Decoraţiunea Steaua României este o cruce cu smalţ albastru, înconjurată de raze, purtând coroana domnească / regească. Centrul crucii este de smalţ roșu, înconjurat cu ramuri de stejari verzi, având pe o parte vulturul cu deviza IN FIDE SALUS, iar pe cealaltă parte cifra domnitorului / regelui. Crucea, cu smalţ albastru, este de argint
pentru Cavaleri şi de aur pentru Ofițeri, Comandori, Mari-Ofiţeri şi
Ordinul „Steaua României”
Mari-Cruci. Diametrul este de 40 milimetri pentru Cavaleri și Ofiţeri
și de 60 milimetri pentru Comandori și Mari-Ofiţeri. Cavalerii poartă decorațiunea pe partea stângă a pieptului, atârnată de o cordea moarată roşie, cu marginile albastre-inchise, fără rozetă. Ofițerii o poartă în același loc şi cu aceeași cordea, însă cu rozetă. Comandorii poartă decoraţiunea la gât, legată cu o cordea moarată roşie, cu margini albastre, însă mai lată decât a Ofițerilor și a Cavalerilor. Marii Ofițeri poartă pe partea stângă a pieptului o placă sau stea cu opt raze îndoite, diamantate, peste tot de argint, cu un diametru de 90 milimetri. Pe stea se află crucea întocmai ca la celelalte grade, având vulturul în centru cu deviza IN FIDE SALUS. Afară de aceasta, ei poartă la gât și crucea de Comandor. Marii-Cruci poartă o cordea lată moarată roşie, cu margini albastre închise, în formă de eșarfă, trecând pe deasupra umărului drept, şi de la vârful căreia este legată o cruce ca aceea de Comandor, având însă un diametru de 70 milimetri. Ei poartă pe partea stângă a pieptului o placă întocmai ca aceea a Marilor-Ofițeri, însă cu un diametru de 95 milimetri. Pentru militari, forma decoraţiunii este tot ca cea pentru civili, cu diferenţa numai că fiecare clasă are pe decorațiune două spade suspendate deasupra crucii. Militarii însă, numiţi membri ai ordinului pentru fapte meritorii săvârșite în timp de război, vor purta pe decoraţiune două spade încrucişate, care la Cavaleri și Ofițeri vor figura şi pe panglică”!?.
Fig. 1. Ordinul „Steaua României ” în gradul de Comandor, militar pe timp
de pace (avers).
PAGINA 31
MUZEUL PRESEI ROMÂNEŞTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
sut)
LL
ip i +1 NNE Tu, ul
Blit
Fig. 2. Ordinul „Steaua României ” în gradul de Comandor, militar pe timp de pace (revers).
oline,
SR fu ocaziunca diler de 70 Mai gi a ancversărei SI a85f aouirei Maicolălei Podre pie Iron, Fig. 5. Ordinul „Steaua României ”, placa de Mare Ofiţer (avers).
| ei N
u = ral NR Prizee Pet mizla de Beatoi pro doze, gi eu | Accizatiigei NS am onorea a quipitiă fa înalta aicotadec ps ii
2 ! ă& F si Mlre a protare. înainlarea dau Piumirea Tri al
- .? odin uf, ar a 2790772 372cet a pAntstna or caror nume si nf coprinze în act Pe a
i ă „Aroizef de Pre. | 3 SA cu “ca zid mespeali re; ș Ă af Maicolatee Hore E E. 3 rea zale lia pt Lou servilon Li . aiofoul acei (ax Picti m e
Ca neelar af Ordine ln
2 E AR fa (a
9 Mai Hg - «Mera
MI
Vi
ți
ASI
Mt MUN
| SM i
AU
AU
PILE
NU UV
AY
II Ul
AU
NI NN
N te
Vth
MUN
))
SN [7 1/1111[/[i
Fig. 3. Raportul lui C. Esarcu, ministrul Afacerilor Străine, cancelar al Ordinelor, nr. 8.345 din 9 mai 1891.
Pit Tes AERGERILIA e,
ip
ADU N
Sa “toți 3e facă ju miiltoriy Sănătate lua a Cafhacenilr eVăine |
[i
= NA NN N
“Moupra naportutiii Miniotrubiai oo
aie
SECACTANIATUL GguL> | 9 MALOI = G OL 7 = CAROL 1. 777 : Z 3 | ez mere === Z =
| menta “pi == => 4 Sin grația luă Dumnedei, și moința națională ș === Z === | 5) ZA Ș => == Z == ş
za Oadratet: | === Z =
E. =
i === Z Ş
: SIT S
| S E
4 SI ŞI
E S
Pta
e,
i
== mai
Puneele n at Godinebra-oud A D338,
“hn clec relecl gi decreleim :
e. ST33r frt.7- Siza, membri ai Ordinului ş A « En pe Sri t Qui e mai
Sua
1/7 ? gr, Z/(((0qiriiți i
României! se cAAE: a 2 E N A Fi i k €.3%.) h = = 23 A - ha gradul de Mare- bficer- : “i = . 3 îi ati rozni/femolanttr), gefiut Pati fai hbolree -fejor; foman. Da -
dor af Ordinului de fa J0Maii 1885 ;
"a . AT - - ES . e fiorul tract). inspietarul gentzat «Parti feriei, Coma dai m a rai ă E x at Ordinufai de fa 70 sMaiii 480% P- Ş Ci a TE ae
n "e as N da gradat de Boz âniadlor Ă: pe 0Prsteufbhiirileoeuu atu) coana PR R0 adei Rearabriej Uficer- k.- af'Orlimuutai de fa 20fpritie 470; V.: >
enaru (omatantin), tin Mar tt fiarta :
AX E 72 ' Ti de fa RR Mai AFC, ai să „n Baicoianateegisi ) comandant eri de fe
și Bueaureser ; Gfieer ab Dodinufui de fa 2ă Adrtie NYE i
: Bart in stu fe at dmat
iv ANR dl.
„sari ADEĂ Ap Sa Su 0
au dep recete taiga aa Fig. 6. Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce.
Fig. 4. Decretul regal nr. 1.448 din 10 mai 1891 (prima pagină). PAGINA 32
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Fig. 7. Ordinul „Steaua României ”, placa de Mare Cruce (avers).
Dim. R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor, ediţia I-a, Editura Lito-Tipografiei «Populara», Bucureşti, 1897, p. 13; C. Diaconovich, Enciclopedia română, tomul I, A — Copenhaga, Editura şi Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1898, p. 258.
2 Decretul nr. 1.499 din 10 mai 1880, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 160 din 18 (30) iulie 1880, p. 8455.
3 Imaginile decoraţiei provin de la colecţionarul Nelu Aldea.
+ Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Ministerul Afacerilor Externe. Cancelaria Ordinelor, dosar nr. 45/1891.
5 Decretul regal nr. 1.448 din 10 mai 1891, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 80 din 12 (24) iulie 1891; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Ministerul Afacerilor Externe. Cancelaria Ordinelor, dosar nr. 45/1891.
S Imaginea decoraţiei a fost preluată de pe site-ul: https://www.ordersandmedals.ro.
7 Decretul regal nr. 1.609 din 9 mai 1902, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 30 din 10 (23) mai 1902.
3 Complexul Muzeal Arad, MO 638.
9 Legea nr. 1.108 din 10 mai 1877, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 107 din 12 (24) mai 1877, pp. 3159-3160.
10 Sancţionat prin decretul nr. 1.517 din 28 iunie 1877, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 153 din 8 / 20 iulie 1877, pp. 4317-4319.
1! Publicat în „Monitorul Oficial” nr. 103 din 10 / 22 august 1885, pp. 2098-2099.
12 Ordine, cruci şi medalii române. Istoric, legi și regulamente, autori: Vintilă Ivănceanu, Petre Ionescu, Petre P. Sterescu, C. Tâmpeanu, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, pp. 25-46; I. G. F. Cricoveanu, Codul decoraţiunilor şi al medaliilor conţinând legile, regulamentele și decretele relative la crearea decorațiunilor și a medaliilor de la 1860 şi până azi, tomul VI, ediţie revăzută şi completată, Giurgiu, Tipografia „Ulpiu Stanculescu”, 1928, pp. 66-90; Ştefan Catone, Neculae Șerbănescu, Dumitraşcu Bedivan, România: decoraţii 1859-1991, Cover, București, 1992, p. 17; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Distincții acordate jandarmilor în perioada 1917- 1919, Editura Ministerului Afacerilor Interne, Bucureşti, 2018, pp. 5-9; idem, Distincţii conferite clerului român în 1918, în „Analele Aradului”, anul IV, nr. 4, 2018, Supliment: 100 de ani de la Marea Unire, Colecţia „Astra Arădeană — 1863”, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, pp. 337-339; idem, Decoraţie conferită episcopului Buzăului în 1919, în „Analele Buzăului”, XI, Buzău, 2019, pp. 145-151; idem, Decorații conferite clerului român (1916-1919) / Decorations awarded to the Romanian clergy (1916-1919), Edit Moroşan, Bucureşti, 2019, pp. 15-18; idem, Distincţii onorifice conferite grănicerilor români în perioada 1916-1917, Editura Ministerului Afacerilor Interne, București, 2019, pp. 16-18, 19, 24; idem, Decorații primite de jandarmii români (1916-1920) / Decorations received by the Romanian gendarmes (1916-1920), Editura Ministerului Afacerilor Interne, Bucureşti, 2020, pp. 17-21; idem, Decorații conferite clerului român în 1920, în Primul Război Mondial şi Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020, coordonator: Eugen Petrescu, Editura Universitaria, Craiova, 2020, pp. 672-674, 678; idem, Distincţii onorifice conferite agenţilor de siguranţă şi poliţiştilor români în 1920, în Primul Război Mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020, coordonator: Eugen Petrescu, Editura Universitaria, Craiova, 2020, pp. 662-665; idem, Ordinul ” conferit unui maior din Corpul de Jandarmi (1920), în ă”, numărul 56, septembrie 2021, p. 73; idem, Ordinul „Steaua
„Steaua României” „Jandarmeria Română României” conferit în 1921 prefectului județului Sălaj, în „Caiete Silvane”. Revistă de cultură sub egida Uniunii Scriitorilor din România, nr. 206, martie 2022, p. 36; idem, Ordinul „Steaua României” conferit prefectului județului Muşcel (1887), în „Suflet Muşcelean”, anul III, nr. 5, martie MMXXII, p. 10; idem, Ordinul „Steaua României ” conferit comandantului Corpului 1 Armată, la Craiova (1923), în
>
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
„Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, Seria a IV-a, nr. 9, 2021, Editura SITECH, Craiova, 2021, pp. 212-215; idem, Arădeni decorați cu ocazia Încoronării Suveranilor României (1922), în „Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana”, coordonatori: Doru Sinaci, Sorin Bulboacă, vol. XVII, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2022, pp. 147-172; idem, Decoraţie conferită vicepreşedintelui Societăţii Invalizilor de Război din Turnu-Severin (1923), în „Cronica de Severin”, anul XI, nr. 371, 21 iunie 2022, p. 4; idem, Decorații conferite în 1922 unor funcţionari şi unor lucrători de la Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului, în Monitorul Oficial, 190 de ani de la apariţie, Bucureşti, Monitorul Oficial R.A., 2022, pp. 27-39; idem, Decorații decernate preoților români în 1920, în Misiunea”. Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României „General Paul Teodorescu”, anul VII, nr. 1 (7), 2020, pp. 12-17; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1902 unui căpitan din Regimentul 3 Dâmboviţa M 22, https://chindiamedia.ro/general/editorial-ordinul-steaua-romaniei- acordat-in- 1902-unui-capitan-din-regimentul-3-dambovita-No-22/, idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1902 unui maior din regimentul 1 Mehedinţi, în „Cronica de Severin”, anul XI, nr. 388, 22 noiembrie 2022, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României” conferit șefului contabilităţii Consistoriului Arad (1923), în „Ziridava”. Studia Historica, XXVII, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2022, pp. 249- 258; idem, Ziarişti decoraţi cu ocazia Încoronării Suveranilor României, în „UZP”, nr. 28, 2022, pp. 38-39; idem, Decoraţie acordată unui subșef de Stat Major al Comandamentului Corpului de Jandarmi (1922), în „Jandarmeria Română”, nr. 59, iunie 2022, pp. 34-35; idem, Decorații conferite preoțimii române în perioada 1916- 1921, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2023, pp. 20-22; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1913 unui membru în Consiliul Județean Dâmboviţa, https://chindiamedia.ro/editorial/editorial-ordinul-steaua-romaniei-acordat-in-1913- unui-membru-in-consiliul-judetean-dambovita/, idem, Ordinul „Steaua României ” decernat în 1913 unui avocat din Turnu-Severin, în „Cronica de Severin”, anul XII, nr. 402, 7 martie 2023, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României ” acordat în 1922 unui avocat din Târgovişte şi unui revizor şcolar din judeţul Dâmbovița, https://chindiamedia.ro/editorial/editorial-ordinul-steaua-romaniei-acordat-in-1922- unui-avocat-din-targoviste-si-unui-revizor-scolar-din-judetul-dambovita/; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1922 unui proprietar din Strehaia, județul Mehedinţi, în „Cronica de Severin”, anul XII, nr. 408, 25 aprilie 2023, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1921 prefectului județului Ialomiţa, în „Helis”, anul XXI, nr. 4-5-6 (237-238-239), aprilie-mai-iunie 2023, Editor Asociaţia culturală Helis, p. 24; idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1912 lui lon Mitilineu, în „Independenţa Română - Independenţa prin cultură”, anul VII, nr. 81, mai-iunie 2023, p. 47; idem, Ordinul „Steaua României ” conferit în 1913 unui maior din Târgovişte, https://chindiamedia.ro/editorial/editorial-ordinul-steaua-romaniei- conferit-in-1913-unui-maior-din-targoviste/;, idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1904 unui general în retragere din Cloşani, județul Mehedinţi, în „Cronica de Severin”, anul XII, nr. 414, 13 iunie 2023, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1922 unui consilier agricol, directorului Fabricii de zahăr din Giurgiu și unui fost consilier judeţean din comuna Gălăteni, judeţul Vlașca, în „Sud”. Revistă editată de „Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu”, anul XXVII, nr. 5-6 (266-267), mai-iunie 2023, p. 29; idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1909 unui senator, unui deputat și prefectului judeţului Dâmboviţa, https://chindiamedia.ro/editorial/editorial-ordinul-steaua-romaniei-conferit-in- 1909- unui-senator-unui-deputat-si-prefectului-judetului-dambovita/;, idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1921 prim-preşedintelui Curţii de Apel din Galaţi, în „Pro Lege”, nr. 2/2023, pp. 210-215; idem, Ordinul „Steaua României ” conferit în 1927 comandantului Companiei de Jandarmi din judeţul Constanţa, în „Jandarmeria Română”, nr. 63, iunie 2023, pp. 74-75; idem, Ordinul „Steaua României ” decernat în 1913 unui comisar-șef în Direcţia Poliţiei și Siguranţei Generale, https://www.gazetamunteniei.ro/ordinul-steaua-romaniei-decernat-in- 19 13-unui- comisar-sef-in-directia-politiei-si-sigurantei-generale/, idem, Ordinul „Steaua României” acordat lui Nicolae Titulescu în 1913, în „Perspective”, anul IV, nr. | (7)/2023, Editura Fundaţia Europeană Titulescu, pp. 47-49; idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1889 unui colonel din Târgoviște, https://chindiamedia.ro/editorial/editorial-ordinul-steaua-romaniei-conferit-in- 1 889- unui-colonel-din-targoviste/, idem, Ordinul „Steaua României ” acordat în 1890 unui senator din Turnu-Severin, în „Cronica de Severin”, anul XII, nr. 432, 7 noiembrie 2023, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României ” acordat în 1884 unui mare proprietar în județul Dâmbovița, https://chindiamedia.ro/general/editorial-ordinul-steaua- romaniei-acordat-in- 1 884-unui-mare-proprietar-in-judetul-dambovita/; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1893 lui Anghel Saligny, în „Independenţa Română - Independenţa prin cultură”, nr. 84, noiembrie-decembrie 2023, p. 47; idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1893 unor prelați români, în „Muzeul Presei Româneşti”, anul III, nr. 12, decembrie 2023, pp. 15-18; idem, Ordinul „Steaua României ” conferit în 1922 unui preot din Baia de Aramă, în „Cronica de Severin”, anul XIII, nr. 442, 30 ianuarie 2024, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României ” acordat în 1912 unor poliţişti şi unui jandarm, în „Monitor cultural-educativ”, nr. 2/2023, Editura Ministerului Afacerilor Interne, Bucureşti, 2023, pp. 6-19; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1922 preşedintelui Consiliului Judeţean din Vlașca, prefectului județului Vlașca și unui avocat din Giurgiu, în „Sud”. Revistă editată de „Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu”, anul XXVIII, nr. 1-2 (274-275), ianuarie-februarie 2024, p. 27; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1931 unui căpitan din Arad, în „Universul Cărţii Gutenberg”, anul XVI, nr. 58, martie 2024, pp. 10-11; idem, Ordinul „Steaua României” decernat în 1895 unui inspector școlar din Brăila, în „Analele Brăilei”, Serie Nouă, anul XXIII, nr. 23, Brăila, 2023, pp. 63-78; idem, Ordinul „Steaua României” acordat în 1878 unui fost deputat din județul Mehedinţi, în „Cronica de Severin”, anul XIII, nr. 453, 16 aprilie 2024, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României” conferit în 1878 unui fost deputat din județul Vlașca, în „Sud”. Revistă editată de „Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu”, anul XXVIII, nr. 5-6 (278-279), mai-iunie 2024, p. 25; idem, Ordinul „Steaua României” decernat în 1891 prefectului judeţului Mehedinţi, în „Cronica de Severin”, anul XIII, nr. 466, 23 iulie 2024, p. 4; idem, Ordinul „Steaua României” decernat în 1878 unor episcopi români, în „Muzeul Presei Româneşti”, anul IV, nr. 15, august 2024, pp. 10-13; idem, Ordinul „Steaua României ” conferit în 1880 unor căpitani de vapoare de la Turnu Severin, în „Cronica de Severin”, anul XIII, nr. 469, 10 septembrie 2024, p. 4.
PAGINA 33
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Preot prof.dr. THEODOR DAMIAN Bucuria lecturii
Valeriu Anania (mitropolitul Bartolomeu) scria în Memoriile sale că „vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convențiilor sociale”. O expresie biblică sună aşa: „Vine vremea şi acum este”. Când îți depeni amintirile la un moment dat, atunci „a venit vremea”. Când scrii un jurnal, mai mult sau mai puţin zilnic, vremea este de fiecare dată „acum”. Jurnal sau memorii, acest gen de literatură oferă cititorului şansa de a face o incursiune, mai degrabă un pelerinaj în trăirile, istoria, viața autorului respectiv, cu urcuşurile şi coborâşurile ei, cu probleme de multe ori nemărturisite decât hârtiei. Acestea sunt, de regulă, scrierile în care descoperi omul integral în toată subiectivitatea lui, nu doar pe cel oficial, descoperi omul interior, nu doar ipostaza lui publică socială. Aşadar, numai având acces la ambele dimensiuni poți să spui, desigur, niciodată la modul absolut: Ecce homo.
Într-un fel, memoriile, jurnalul, sunt scrieri chenotice unde autorul, pe lângă alte posibile autoevaluări, totul la modul subiectiv, şi e normal să fie aşa, îşi descopără aspecte mai puţin flatante, ca într-o dezbrăcare de slavă, ale gândurilor şi sentimentelor sale. Un caz celebru ce ilustrează această idee este cel al Sf. Grigore de Nazianz. Cum se şi cuvine, noi ne gândim la el în calitatea lui de sfânt, de mare teolog al Bisericii creştine, în starea lui de sfinţenie, îi vedem chipul în icoane, nimbul, îi citim tratatele de mare rafinament şi adâncime teologică. Dar citind poezia sa autobiografică, De vita sua, de o neaşteptat de mare întindere, doar acolo descoperim, dincolo de sfânt, omul de rând cu luptele, ispitele, îndoielile, suferinţa, frustrările, indignarea, dezamăgirile, depresiile, protestele, fricile şi tot felul de alte probleme pe care nici măcar nu le puteam bănui. Aici este dezbră-
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
carea de slavă, chenoza. (Cf. Theodor Damian, Poezia Sf. Grigorie de Nazianz şi faţa lui umană reflectată în aceasta, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022, pp. 63-77).
Cele menționate mai sus sunt ilustrate cu prisosință în cartea remarcabilului publicist şi scriitor româno-american Dorin Nădrău, intitulată /Fascinanta memorialistică românească, în care acesta adună fragmente din memorialistica a 74 de personalități din viața culturală a României, scriitori, cei mai mulți, dar şi oameni politici, cum ar fi Regele Carol I al României şi Regina Maria a României, acestea prezentate în ordine alfabetică.
Dorin Nădrău are dreptate să folosească în titlul cărții sale adjectivul „fascinant”. Nu doar pentru că literatura memorialistică este fascinantă în sine, dar şi pentru că selecția făcută de autor a fragmentelor prezentate constituie ea însăși şi conduce nemijlocit la o lectură fascinantă.
Volumul se deschide cu o introducere intitulată nepretenţios „Gânduri de început”, de fapt un adevărat eseu bine întemeiat şi sistematic elaborat despre natura, rolul şi rostul, semnificaţiile şi chiar istoria scrierilor memorialistice, unde distinsul autor explică în mod desluşit diferenţa între jurnal și memorii, vorbind despre caracterul confesiv dar şi documentar al acestora şi felul în care ele reprezintă importante surse originale de informaţii cu privire la evenimente, timpuri, oameni.
Citind doar această prezentare doctă, interesantă și instructivă ai impresia că, în calitate de cititor al celor ce urmează, te afli în poziţia unui sacerdot care ascultă spovedaniile laice ale celor ce vin la el, în acest caz, nu pentru iertarea păcatelor, ci pentru un fel de descătușare.
Structura cărţii face lectura plăcută şi uşoară. În prima parte a fiecărui capitol ni se prezintă o scurtă biografie a autorului selectat unde, pe lângă datele personale cuvenite, Dorin Nădrău face observaţii critice pertinente în evaluarea succintă a lucrării din care sunt extrase textele, referindu-se, după caz, atât la conţinut, cât şi la stilul şi structura acestora, dar şi la autor, oferind însă şi opinii ale unor critici despre om sau operă pentru obiectivitate, dar şi din spirit profesionist.
lar când un autor are mai multe jurnale, iar Dorin Nădrău alege unul din care, spre exemplificare, propune fragmentele semnificative, el are grijă în partea introductivă să informeze pe scurt cititorul şi despre tema centrală a celorlalte, ceea ce reprezintă un alt merit al distinsului autor al acestui volum.
Cât priveşte partea a doua a fiecărui capitol, intitulată „Fragmente”, aceasta reflectă munca uriașă a lui Dorin Nădrău în a parcurge atent miile de pagini ale autorilor selectaţi, pentru ca apoi să facă această selecție inteligentă de pasaje care să ţină vie curiozitatea cititorului şi care să justifice pe deplin adjectivul „fascinanta” din titlul volumului.
Textele selectate sunt pline de culoare, conțin informaţii captivante despre vremi şi oameni, în multe cazuri demitizări ale unor „legende”, fie, acestea legate de un personaj, un eveniment sau alt lucru.
Preluând din tainele celorlalți şi împărtășindu-ne nouă, Dorin Nădrău ne-a oferit prin acest volum o lectură, într-un fel, ca un act euharistic, atât din punct de vedere al mulțumirii şi bucuriei de a fi beneficiat de revelaţiile autorilor, cât şi din acela al câştigului spiritual, continuat apoi în reflecții personale ulterioare la fel de folositoare că însăşi parcurgerea întregii lucrări.
PAGINA 34
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
30 DE SCRIITORI ROMÂNI DIN EXIL
Prof.univ.dr. loan N. ROȘCA sa,
DANIELA ŞONTICĂ: 30 DE SCRIITORI ROMÂNI DIN EXIL (1945-1989)
Volumul Danielei Şontică, 30 de scriitori români din exil (1945- 1989), apărut la Editura Basilica, București, 2022, încununat cu premiul UZPR pe anul 2023, este alcătuit din două părți complementare. În prima, Portrete pentru o istorie a neuitării, autoarea realizează o portretizare a 30 de scriitori ai exilului românesc anticomunist, pe care îi prezintă în calitatea lor de literați și oameni de cultură, dar și sub aspect uman. În cea de a doua, Nouă interviuri de evocare, portretele a nouă personalități creionate în prima parte sunt întregite prin interviurile realizate de autoare cu cercetători care au publicat lucrări despre aceştia sau care i-au cunoscut nemijlocit.
Prin structurarea ei, cartea este comparabilă cu un roman în care personajele sunt introduse succesiv, unul câte unul, dar fiecare trimite şi la alții prin relațiile întreţinute, fie direct, prin întâlniri de cenaclu, prin vizite în familie, mai cu seamă între cei stabiliți la Paris, fie indirect, prin corespondenţa purtată între prieteni sau prilejuită de colaborarea la revistele fondate de unul sau de un minigrup dintre ei.
Daniela Şontică îmbină spiritul de cercetător cu intuiţia artistică în fiecare parte a cărţii. În prima parte, despre fiecare autor evocat se menţionează principalele sale activităţi din exil, dar se insistă asupra aceleia care l-a pasionat şi l-a preocupat preponderent, astfel încât fiecare portret capătă o coloratură aparte, de personaj concret, prin actele sale de prozator, sau poet, sau editor, sau animator literar etc. Prezentarea fiecărui autor se încheie cu o listă cu principalele sale lucrări, utilă cititorului, pentru a putea lua contact nemijlocit cu opera celor mai puţin cunoscuți.
Din prezentările făcute celor 30 de scriitori selectaţi, care au preferat exilul regimului dictatorial şi represiv de după război, se detaşează, nu neapărat printr-o expunere mai amplă, ci prin notorietate și valoarea operei, cei trei mari prieteni, Mircea Eliade, Eugen lonescu și Emil Cioran. Ce se putea spune într-un medalion despre opera lor atât de vastă? Inspirată, autoarea a preferat să rețină numai o componentă, o direcţie sau o trăsătură a vieţii și activităţii acestora. Eliade este înfățișat ca principalul organizator al rezistenţei româneşti prin cultură din perioada sa pariziană întrucât a inițiat, mai întâi, întâlniri ale exilaților la cafeneaua „Corona”, apoi a înființat Asociaţia culturală „Mihai Eminescu” (în 1948) pentru a apăra şi promova valorile româneşti, gruparea românească pentru Europa Unită (în 1948), revista „Luceafărul”, Biblioteca românească de la Paris şi Centrul Român de Cercetări, modelul asociaţiei culturale și cel al unei biblioteci românești fiind preluat mai târziu şi la Freiburg. Eugen Ionescu este documentat ca spirit religios. Emil Cioran, devenit mare stilist de limbă franceză, este „surprins” prin declaraţiile lui despre „admirabila limbă română”. Alături de cei trei mari, autoarea îi situează şi pe Alexandru Ciorănescu, „un mare savant la Santa Cruz” şi pe Vintilă Horia, „un scriitor universal”, despre cei doi, dar și despre alții discutând şi în interviurile de evocare. Este vorba de comentatorii de la postul de radio „Europa Liberă” Virgil Ierunca şi, implicit, Monica Lovinescu, de poeţii Alexandru Busuioceanu şi Ștefan Baciu, de romancierii Constantin Virgil Gheorghiu şi Paul Goma, de filologul și literatul Paul Miron. Desigur, nici celelalte nume nu sunt mai puţin importante în domeniul lor de creaţie, unele dintre ele fiind mai cunoscute, şi anume: L. M. Arcade (pseudonim al lui Leonid Mămăligă, prozator şi dramaturg, care i-a reunit pe intelectualii parizieni în cenaclul său „Caietele Inorogului”, ţinut în locuința sa de la Neuilly-sur-Seine); Constantin Amăriuţei (licenţiat în litere și filosofie la Bucureşti, cu doctorat la Sorbona, exilat la Paris, fondator, împreună cu Ierunca, al revistei „Caiete de dor”, cercetător al mitologiei româneşti și al fondului mitologic al poeziei lui Eminescu); George Uscătescu (licenţiat în litere şi filosofie, dar şi în drept la Bucureşti, cu trei doctorate — în litere, filosofie, drept — la Sorbona, urmaş al lui Eugenio d'Ors şi Ortega y Gasset la Catedra de Teoria culturii şi estetică a Universității Complutense din Madrid, cofondator la Madrid al Cercului de studii filosofice „Destin” şi al revistei omonime de cultură românească, autor a 80 de cărţi, dintre care 12 pe teme ale culturii românești); Nicolae I. Herescu (licenţiat al Facultăţii de Litere și Filosofie — secția limbi clasice, a Universităţii din Bucureşti, fost preşedinte al Societății Scriitorilor Români până în 1944, poet şi „eminent latinist cu nenumărate studii, cărți şi traduceri publicate”), George Ciorănescu (licențiat în drept și filosofie la Bucureşti, cu un doctorat la Sorbona, stabilit
Prof.univ.dr. loan N. ROȘCA
finamente la Miinchen, fratele mai mic al lui Alexandru de la Santa Cruz, poet, comentator la postul Europa Liberă, fondator al cenaclului şi revistei „Apoziţia”); Aron Cotruș (poet situat valoric în apropiere de Blaga, refugiat în Spania și S.U.A.), Pavel Chihaia (romancier, istoric, critic de artă, comentator la postul de radio Europa Liberă de la Minchen, unde a obţinut azil politic în 1972); Vintilă Corbul (un romancier de succes). Alte nume sunt mai puţin cunoscute, dar portretizările lor sunt cu atât mai interesante, descoperindu-ne noi universuri culturale, caracterizate de autoare după cum urmează: Mira Simian o poetă româncă în Hawaii; Yvonne Rossignon sau viața ca un poem, Mihai Niculescu, o voce românească la BBC; Lucian Bădescu, un istoric literar „de o erudiție înspăimântătoare ”, Theodor Cazaban, un spirit liber, Generalul-scriitor Gheorghe Băgulescu și fascinația Japoniei; loan Cuşa, un generos editor din exil, Lucian Boz, un eminescolog la Sydney; Grigore Nandriş, un filolog român în elita britanică, Victor Buescu, un promotor al literaturii române în Portugalia.
Şi în partea de Interviuri, prin caracterul iscoditor al întrebărilor şi prin buna cunoaştere de către intervievaţi a operei şi vieţii autorilor discutați, se continuă evocarea celor vizaţi deopotrivă sub aspect cultural şi uman. În plus, autoarea are grijă să introducă fiecare interlocutor prin minime date bio-bibliografice, astfel încât cititorul poate să obţină un spor de cunoaștere nu numai despre literatura exilului, ci şi despre cei, nu foarte mulţi, care s-au dedicat valorificării acesteia. În ordinea interviurilor, este vorba de Marilena Rotaru (îndatorată lui Vintilă Horia), Mihaela Albu (axată pe literatura exilului în ansamblu), Dan Anghelescu (frapat de ardenţa lui Virgil Ierunca pentru românitate), Grigore Ilisei (despre Paul Miron, scriitor şi fondator, la Freiburg, al Societăţii Culturale „Mihai Eminescu” și a două reviste destinate exilaților), Crisula Ştefănescu (entuziasmată de cultura universală a lui Alexandru Ciorănescu), Tudor Nedelcea (valorificator al prozatorului Constantin Virgil Gheorghiu), Adrian Lesenciuc (încântat de poezia lui Ștefan Baciu), Florin Bălănescu (analist al literaturii lui Paul Goma) şi Liliana Corobca (cercetătoare a corespondenţei şi operei lui Alexandru Busuioceanu, poet de limbă română şi spaniolă). Cercetătorii intervievaţi completează fericit portretele scriitorilor din exil nu numai prin date biografice, ci şi prin comentarii ale creaţiilor literare ale acestora.
Prin volumul 30 de scriitori români din exil (1945-1989), Daniela Şontică aduce mai aproape de noi pe toţi autorii prezentaţi și contribuie la opera de valorizare și valorificare a acestora, ca parte integrantă a literaturii şi culturii române.
PAGINA 35
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
George APOSTOIU
Cuba. Vedere de pe Malecon
Notele de mai jos fac parte dintr-un jurnal ținut în vremea misiunii mele diplomatice la Havana (2007-2008). Îmi notam evenimentele importante ce se produceau într-o țară pe care nu o cunoşteam. Săptămânal, soseau în vizite oficiale un ministru de externe, lunar, un prim ministru şi peste an, doi sau trei șefi de stat. Protocolul de stat cubanez înlesnea corpului diplomatic să-i întâlnească pe acești înalți demnitari.
M-am întrebat: cum se explică acest interes pentru o ţară izolată, căreia Statele Unite i-au impus un embargou, valabil și astăzi, drept pedepsită pentru regimul castrist obedient Moscovei? Ce nu convenea Washington-ului: regimul castrist, fidelitatea ideologică faţă de Moscova sau ostilitatea crescândă din statul vecin, altfel bine americanizat?
Astăzi știu: revoluția lui Fidel Castro nu poate fi ruptă din lanțul luptei de emancipare și de eliberare inspirate, cu un secol în urmă, de Bolivar și Jose Marti în multe din statele caraibiene.
Experiența mea cubaneză a înregistrat drama sărăciei unui popor victimizat când de stihiile naturii - două uragane pe an -, când din calcule economice sau strategice. Populaţia Cubei a fost exterminată, prin muncă forțată pe plantațiile de zahăr, de către coloniștii spanioli şi englezi. După spanioli și englezi, americanii au transformat Cuba într-o vastă plantație de zahăr, în paradis bancar şi rai al cazinourilor. .
Fidelitatea cubanezilor față de comunism — a se înțelege, acceptarea singurei posibilităţi de supravieţuire prin asigurarea egalităţii de şanse într-un mediu ostil economic și politic - rezistă cu greu timpului. Încă din vremea lui Fidel, cubanezii au devenit adversari ai Uniunii Sovietice (din cauza încetării, în 1992, a ajutorului furnizat de Moscova), l-au înlocuit pe Marx cu Marti, iar vizita la Havana a Papei loan-Paul al II-lea a deschis bisericile pentru cubanezi.
După experiența cubaneză, mi-am făcut o idee mai apropiată privind raporturile de forță din regiune. În 1962, Statele Unite i-au constrâns pe sovietici să-şi retragă rachetele din Cuba, iar Washington-ul, în ciuda insistențelor Havanei, nu și-au închis nici azi baza militară de la Guantanamo, instalată în 1901.
*
Deși jurnalul meu cubanez, încă neterminat, nu a fost gândit pentru publicare, la sugestia conducerii revistei „Muzeul Presei Româneşti”, fac o excepţie și predau tiparului câteva file ale acestuia.
=
La 18 februarie 2008, seara, Fidel Castro a anunţat că renunţă la funcţiile de stat. Nu a făcut, deocamdată, nici o referire la funcţia sa din fruntea partidului. Europenii au aflat ştirea imediat, cubanezii abia a doua zi.
„A venit momentul de a fi aleşi Consiliul de Stat şi preşedintele acestuia... timp de mulți ani am avut onoarea să îndeplinesc această funcţie... Fidel vorbeşte apoi de starea sănătăţii sale şi continua: .....nu voi aspira şi nu voi accepta, repet, nu voi aspira şi nu voi accepta să mai îndeplinesc această funcţie... Şi conclude: „Nu vă spun adio. Vreau să lupt ca un soldat al ideilor. Voi continua să scriu sub titlul Reflecţiile tovarăşului Fidel. Aceasta va fi arma din arsenalul meu pe care se poate conta. Poate vocea mea se va stinge. Voi fi prudent. Mulţumesc”. După 50 de ani de putere absolută, nu adversarii, mulți de altfel (asupra lui au fost 638 de tentative de asasinat), ci boala I-a învins pe Castro! O jumătate de
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
George APOSTOIU
secol din istoria acestei insule din Caraibe se încheia cu promisiunea lui: nu vă spun adio!
Am primit vestea demisiei în maşină, de la radio, eram pe Malecon, în drum spre Ambasadă. La orizont, roata mare a soarelui ieşea domol şi nepăsătoare în apele Atlanticului. Oamenii îşi vedeau de ale lor. Cei mai mulţi erau preocupaţi să prindă o ocazie pentru a merge la serviciu sau la facultate. Alţii îşi făceau plimbarea de dimineaţă. Pescarii aruncau undiţele printre stâncile de sub faleza Malecon-ului. Turiştii îşi vedeau de bucuriile vacanței. Nici măcar automobilele corpului diplomatic nu păreau că rulează mai nervos. Trecerea lor dinspre cartierele rezidențiale spre ambasade păstra ritmul pe care îl cunoşteam de o bucată de vreme. Nici o emoție.
La urma-urmelor, de ce ar fi fost azi altfel decât ieri, decât alaltăieri?
Ceea ce se întâmplase era previzibil.
Am încercat să-mi sistematizez conţinutul depeşei pe care trebuia să o trimit la Bucureşti. Ce puteam să comunic senzațional? Europenii aflaseră de ore bune vestea.
%
Malecon-ul îmi era cunoscut. Dar în acel moment imaginea locurilor îşi pierdea încet-încet din contururi. Abia le mai înregistram vizual. În cei zece kilometri ai acestei faimoase promenade havaneze ce leagă Fortaleza de San Carlos de la Cabana de cartierul rezidenţial Miramar, viața curgea ca în toate zilele. Nici în zona hotelurilor de lux a restaurantelor nu se întâmpla nimic special. Clădirea Ambasadei Statelor Unite, înregistrată ca U.S. Interests Section, rămânea în continuare înconjurată de pădurea de steaguri negre plantate de regimul castrist pentru a împiedica vizibilitatea spre uriaşul ziar electronic prin intermediul căruia cubanezii mai aflau ce se petrece în lume. În hoteluri, în restaurante era o altă lume, inaccesibilă cubanezilor. Bani, petreceri, muzică și, din belşug, mojito, delicioasa băutură inventată, se spune, de Hemingway. La hotelul Nacional, pianistul, un negru, continua să îi întâmpine pe oaspeţi în ritmurile alerte ale cunoscutelor cântece,„Conga” şi „Mi tierra”. În privinţa distracției, regimul castrist nu a intervenit nicicum. Cineva îmi spune că Fidel nu a închis nici măcar bordelurile.
Malecon-ul, însă, rămâne al celor mulţi. Aici democraţia nu a încetat niciodată să funcționeze. Toţi sunt egali: localnicii, turiştii, amatorii de curiozităţi exotice, de chilipiruri, Totul este gratuit, am putea spune, chiar şi priveliştea extraordinară spre împărăţia apelor. Undeva, orizontul obturează lumea de dincolo. Pentru mulţi cubanezi dincolo de orizont nu mai este nimic. Să fie vorba, oare, de blestemul venit odată cu botezul malului pe care se plimbă!? Malecon înseamnă „mal rău”. Sub micile stânci pe care apele Golfului nu le-a înghițit încă, se adăposteau cândva piraţii în aşteptarea prăzii. Autorităţile portuare au ridicat forturi, au instalat tunuri pentru a interveni atunci când navele se îndreptau spre port. În amintirea acelor vremuri şi astăzi, la apusul soarelui, sunt trase salve de tun. Spectacol pentru turişti. Pe frontonul Gării maritime au rămas literele săpate în zid care
PAGINA 36
REVISTA MUZEUL PRESEI ROMÂNEŞTI
An V, Nr.17, Martie 2025
anunțau portul de legătură cu lumea: San Francisco. Acum, aici, sosesc ferry-boat-urile. Cuba în imagini, fotocredit: Mihai GRUBER Vapoarele cu mărfuri nu mai au acces. Din dreptul portului începe oraşul vechi, Havana Vieja. Palate coloniale somptuoase, vile burgheze, case negustoreşti, imobilele vechilor bănci, biserici, pieţe. În apropiere, monumentala clădire a Capitol-ului, copie a celei de la Washington, şiruri de palate construite de coloniştii spanioli şi englezi, ansamblul renascentist al Universităţii, spitale, case memoriale, monumente, statui ecvestre, toate mărturii ale epocii cuceritorilor de altădată... UNESCO a inclus, cu îndreptăţire, încă din 1982, Havana Veche pe lista patrimoniului universal.
Cuba pare încremenită în istorie. O împăcare cu starea de acum s-a aşezat peste EL O NTATE APODERARSE DE CWAA cubanezi. Muzica, sportul, şcoala şi grijile zilei sunt mai importante decât politica. EA gsp dare itcipttAs Locuitorilor Havanei, Malecon-ul le oferă un excelent refugiu. Aici bucuriile vin spontan, P ii = aduse de briza binefăcătoare stârnită pe apele mării. Când vântul se înfurie, împinge apele : agitate în stâncile de sub mal, valurile se ridică spre cer, se prăbuşesc peste faleză şi inundă străzile din jur. Atunci pescarii îşi stâng undiţele şi turiştii se adăpostesc pe unde pot. Mulţi
dintre ei nu pleacă. Spectacolul furiei apelor îi fascinează. Mai ales la apusul soarelui când Mihai GRUBER
marea este incendiată şi stinge în flăcările vii ale soarelui albastrul apei şi al cerului. Un tablou ireal. Lumea însăşi devine frumoasă în acele clipe. De pe chipul ei dispar apăsările. Bucuria de a trăi năvăleşte în sufletul oamenilor.
Cred că speranţa s-a născut într-un apus de soare pe Malecon. Sau se naşte cu fiecare apus. Locuitorii Havanei sunt oameni obişnuiţi, ca şi locuitorii Madridului sau ai Lisabonei, ai Romei sau ai Bruxelles-ului, ca şi cei ai Bucureştiului nostru. Civilizaţi, preocupaţi de spectacole, de muzică, de sport. Nu sunt mari călători. Poate ar fi dar nu au mijloace. Sunt săraci. Nu se vede, se constată. Nu se vede pentru că, greu de crezut, revoluţia castristă care i-a privat şi îi privează încă de multe, le-a dat în schimb sentimentul demnităţii. Cubanezii sunt un popor mândru. Acest adevăr nu-mi aparţine. Veselia lor este firească şi contagioasă. Înainte de a ajunge la Havana ştiam cu totul altceva. Am constatat că nu, în ciuda asprimii regimului, cubanezii nu mimează extazul. Ei se bucură, când se bucură, de viaţă. Sunt mai puţin fericiţi? Cine ştie cum arată un popor fericit! Este evident, însă, că istoria nu i-a răsfăţat. Nici politica. Li s-a cerut să lupte şi să învingă? Au răspuns: vinceremos! Li s-a cerut să se sacrifice, au strigat: Patria o Muerte!. S-au sacrificat destul. Mulţi dintre ei au realizat, nu târziu, că o astfel de patrie era construită din discursuri. În acea patrie ar fi trebuit să trăiască liberi. Numai că, aşa cum constat, realitatea nu le-a adus nici liniștea, nici lbertatea.
Într-o jumătate de secol de putere absolută a lui Fidel Castro, poporul acestei fascinante ţări, căruia 1 s-a pretins un perpetuu angajament politic în numele unei revoluţii fără de sfârşit, cum şi-ar fi dorit Che Guevara, şi-a pierdut treptat entuziasmul militant. Sărăcia l-a obligat să nu-şi mai pună speranţe în discursurile politice. Istoria îşi face datoria. Revoluţia adusese eliberarea de dictatură unui Batista, care făcuse din ţară, cum spuneau havanezii, „bordelul Statelor Unite”. Dar tot revoluţia a transformat Cuba într-o anexă a Uniunii Sovietice. O jumătate de secol cubanezii nu au făcut decât revoluție. Nimic nu se schimbă. Farul din portul vechi pare uitat de Dumnezeu, zidurile fortului dorm încremenite, palatele coloniale dormitează sub povara ruinării.
Nefericirea cubanezilor lui Fidel vine din faptul că au fost trataţi, atât de cei din interior, cât şi de cei din afară, nu ca popor, ci ca regim politic.
%
Deşi nu sunt cunoscute intenţiile în privinţa viitorului, abandonarea funcției de stat de către Fidel Castro reprezintă încheierea unei jumătăţi de veac de putere autocrată. Prin demisia lui Fidel, Cuba întoarce o pagină de istorie. Am aflat că acest sfârşit urma să se producă în cadrul primei sesiuni a noului Parlament, din 24 februarie, 2008, dar, încă odată, Fidel Castro i-a surprins pe compatrioți cu deciziile lui autoritare. Abandonarea nu poate fi înţeleasă ca sfârşit al regimului castrist. Ea poate să deschidă calea unor schimbări. Se anunţă declanşarea unor dezbateri chiar în interiorul Partidului Comunist. Acesta se străduiește să întrețină solidaritatea cubanezilor şi iluzia libertăţii. Discuţiile pe care le-am avut în această dimineaţă în corpul diplomatic confirmă cele de mai sus.
Într-o carte bine documentată, Sfârşit de secol la Havana!, Bernard Rosenthal (director al unei agenţii de presă la Havana între 1987 şi 1992) şi Jean-Frangois Fogel, ziarist independent, scriau: „Cubanezii nu resimt această libertate. Ei sunt cuprinşi de epuizarea unui regim de care nu se vor putea detașa atât de uşor. Moştenirea castrismului, enormă, este înscrisă în cultura politică, în structurile sociale, în dezordinea economică a țării: Conducător sau nu, castrist sau nu, oricine ar fi la cârma Cubei în ultimii ani ai sec. al XX-lea, se va lovi de aceste realități costisitoare”. ( Havana, | martie 2008)
George APOSTOIU
1 Bernard Rosenthal / Jean-Frangois Fogel, Sfârşit de secol la Havana, Editura RAO, 1999
PAGINA 37
REVISTA MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
An V, Nr.17, Martie 2025
PAGINA 38
REVISTA MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
An V, Nr.17, Martie 2025
ed. e
a-i AR j i : e E $
y Lă
PAGINA 39
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Constantin LUPEANU
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
O carieră de excepție
O carieră de excepţie ne este prezentată cu deferență de Profesorul Universitar Doctor în istorie Anna Eva Budura în cartea - Romulus loan Budura, Un destin norocos, 352 pagini, Editura Top Form, 2024, pe care o semnează ca Editor Coordonator şi soție. Domnia Sa, mi s-a spus, a adunat toate mterialele disponibile şi le-a transformat într-o carte, ceea ce denotă modestie. Cartea este alcătuită cu inteligență şi ştiinţă, alternează pagini de memorii întocmite de cel prezentat, cu mărturii şi documente diplomatice etc. Acolo unde se simţea nevoia, apare şi câte o fotografie, care potenţează, împlineşte textele şi totodată se înserează scurte paragrafe explicative. În prefața de două pagini, intitulată Nota editorului, Anna Eva Budura scrie despre „strădaniile mele de a oferi acest portret în mozaic al omului, diplomatului și sinologului ... un model pentru generaţiile viitoare, care a rămas un om modest, harnic şi dornic de împliniri obţinute prin muncă cinstită şi cu realizări folositoare societăţii, până în ultima zi a vieții sale de pământean.”
Pe Romulus loan Budura l-am cunoscut în prima mea zi de diplomaţie. Fuseserăm repartizați la MAE primii doi din grupa de șase studenți, trei fete şi trei băieţi. Eu mă clasasem al doilea. Colegul din faţa mea nu fusese acceptat, fiindcă tatăl său, membru PCR exclus, făcuse armata în corpul de pază al regelui Mihai şi ascunsese acest lucru. Într-adevăr, o culpă de neiertat!
În ziua aceea de 30 Ianuarie 1968, funcţionarul care îmi alcătuise dosarul m-a condus direct în biroul directorului adjunct al Departamentului Asia. Bărbatul acela, înalt, suplu, cu părul împuţinat sucindu-i-se rebel pe frunte, m-a primit cu un zâmbet larg şi mi-a pus în față un ziar chinezesc. Mi-a cerut să citesc şi să traduc un paragraf din articolul de fond. M-am descurcat bine, numai un caracter chinezesc nu ştiusem cum se pronunţă, din expresia pe care n-am s-o uit niciodată - un mănunchi, o mână de dușmani de clasă. Un grup am tradus eu, ceea ce era corect, însă am recunoscut că nu ştiam cum se citeşte şi nici ce înseamnă carcacterul chinezesciiscuo, pe care nu-l întâlnisem până atunci.
Probabil din ziua aceea directorul a înţeles că aveam nevoie de o baie de China şi m-a propus (gest delicat, fără să-mi spună) să lucrez la ambasadă ca atașat diplomatic. În anul următor am plecat în
străinătate, iar gestul său mărinimos nu poate fi dat uitării. Înaintea plecării, conform normelor de atunci, am susținut un examen de limbă şi tot el mi-a dat nota 7. Membri ai Comisiei, colegii, erau nedumeriți pentru parcimonie în acordarea notei, dar eu am înțeles. Nota aceea minimă avea darul de a mă susţine să continui studiul limbii chineze, ceea ce am şi făcut. Peste ani, un coleg comun mi-a povestit ce i se întâmplase lui. Susţinuse un examen greu şi fusese ultimul reuşit. În ziua aceea, în fața directorului şi a altor câțiva, declarase cu bucurie în glas:
- Amtrecut! Am fost ultimul. Sub mine au tras linia!
Ceilalţi l-au felicitat, dar directorul s-a uitat la el pe sub sprâncene, încruntat şi n-a zis nimic. Pe el îl deranjase suficiența omului, complacerea în mediocritate.
Caracterizarea de câteva cuvinte a autoarei este cât se poate de adevărată şi de exactă. De multe ori neînțeles, socotit adesea un om rău, deoarece părea, la prima vedere, exagerat de exigent cu sine şi cu alții, Romulus loan Budura (8 Noiembrie 1931 — 25 Iulie 2021) şi-a impus de copil, intransigent, o ţinută exemplară. Eu cred că atitudinea sa intransigentă de o viaţă îl caracterizează. EI fusese elev şi student eminent, diplomat de calitate, cu o carieră de excepţie şi nu se simţea bine confruntat fiind cu mediocritatea. Spirit neînduplecat, în sinea sa accepta cu greu stări de fapt neconforme cu standardele valorii. La educaţia generoasă din familie, în cele câteva pagini de memorii, Romulus loan, mărturiseşte cum, elev în Caransebeş, „Cartea Bunei Cuviinţi mi-a fost dăruită drept premiu într-un an școlar, la rugămintea expresă a mamei mele. Era cartea mea de căpătâi, ale cărei recomandări pentru un comportament elegant şi respectuos mi- au marcat întreaga viață.” Cartea scrisă de Dr. Constantin Colonaș a fost publicată la Editura Cartea Românească, în mai multe ediţii, prima oară în anul 1943. Acest autor a editat o serie de lucrări educative: Cartea părinţilor: pentru educarea copilului, Cartea căsătoriei şi altele, cu impact în epocă.
Primele capitole ale cărții Un destin norocos sunt aproape exclusiv fragmente scrise de Romulus loan şi se simte şi din ele omul. Un stil exact, strict, de înalt funcționar, fără înflorituri. Rar, mai ales la rememorarea copilăriei, se întâlneşte câte o metaforă. Îmi amintesc cuvintele sale din etapa cât mi-a fost director:
- În minister se foloseşte un limbaj direct, exact, lipsit de orice zorzoane. Aici nu sunteţi la Contemporanul!
Copilăria, adolescenţa cu pasiunea pentru ştiinţele exacte, muzică şi acordeon, anii universitari în China, unde urechea sa muzicală l-a ajutat în însuşirea la perfecție a unei limbi tonale, cântată în mare măsură, sunt lapidar, dar bine prezentate. La acest capitol, se detaşează pagini descriptive a Chinei abia trezite din amorțirea feudală. „Arhitectura şi atmosfera imperială erau copleşitoare.” Inima delicată se evidenţiază şi în paragraful dedicat colegei Anna Eva Szasz, căreia 1-a solicitat prietenia şi cu care s-a căsătorit curând. Un scurt extras. Era în anul 1951: ,„,...m-a câştigat nu atât prin timiditate, ci prin silueta-i feciorelnică, prin fizicul agreabil, prin comportamentul ardelenesc ce îmbina urbanitate cu inconfundabilă savoare regională, prin inteligență şi cultură.”
Rezultatele optime la învățătură, comportarea ireproşabilă l-au determinat pe ambasador să-l angajeze ca specialist în problemele Chinei. 1 s-a acordat grad diplomatic și a început să lucreze la ambasadă din anul al treilea universitar. Primele trei zile ale săptămânii era student, zilele următoare lucra. Poate că altcineva s-ar
PAGINA 40
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
fi pierdut, şi-ar fi încheiat studiile fără distincție. Nu și cititorul Cărșii Bunei Cuviinţi. Învăţa după notițele colegilor, noaptea. Acest lucru nu l-a împiedicat să se menţină învăţăcelul desăvârşit, șeful promoției. În felul acesta şi-a început ucenicia şi primii ani ai activităţii sale în diplomaţie. Anul 1964 I-a evidenţiat drept un redutabil sol cu depline puteri. I s-a încredinţat să ducă în ţară un mesaj confidenţial adresat de Mao Zedong liderului român Gheorghe Gheorghiu-Dej. Atunci a fost primit de toți conducătorii țării, ascultat ca un expert fără rival. Câţiva ani, a fost sufletul unor evenimente politice bilaterale care au trasat orientarea către relații de prietenie între România și China. Revenit în ţară, a fost numit director, de ale cărui judecăţi se ţinea seama.
În carte sunt redate extrase dintr-o sinteză politică redactată în vara anului 1968, pentru conducerea ţării, intitulată „Problemele actuale de politică economică în R. P. Chineză”. Asemenea eseuri de rezonanță strict secretă 1 s-au solicitat în multe privinţe, mai ales că în China se pornise o confruntare politică întinsă pe zece ani, numită revoluția culturală, iar liderii lumii erau dezorientați, lipsiţi de înțelegerea spiritului şi gândirii orientale.
Informările ambasadei noastre, ca şi ştirile de presă internaționale erau contradictorii. Atunci, în vara anului 1967, el s-a hotărât să scrie o sinteză. M-a chemat la el și m-a rugat să-l secondez. Mi-a spus ce materiale să adun, ce să selectez, apoi, câteva zile am lucrat împreună în biroul său. Cuvântul lucrat este impropriu. Eu scriam ceea ce-mi dicta, ajutându-l cu documentarul pregătit. Uneori repeta câte o frază, o expresie şi mă întreba:
- E bine aşa? E corect?
Îi șopteam câte un cuvânt. Lucrarea aceea, de fapt un eseu politic succint, limpede, a fost apreciată de ministrul Corneliu Mănescu şi a circulat la toată conducerea de atunci a ţării, încât în mare măsură a determinat poziția cunoscută de neamestec a României. Eseul de mare profunzime se susține şi astăzi, cred, şi ar trebui căutat în arhive şi publicat.
Prezentarea vieții diplomatului, personalitate remarcabilă, este un act benefic. Cartea poate servi noilor generaţii de diplomaţi. Cred că nu mă înşel dacă afirm că la caracterul său înnăscut, la educaţia din ţară s-a adăugat formarea sa din fragedă tinereţe în oceanul civilizaţiei chineze. El era devotat patriei sale, sincer, cinstit şi cutezător, asemenea unor mandarini luminaţi din istoria Chinei. Îl aşez alături de poetul mare mandarin din antichitate, Qu Yuan, patriot redutabil, care, atunci când a căzut pradă intrigilor murdare, a îmbrățișat moartea pentru a nu aduce deservicii țării sale.
Romulus loan Budura s-a retras din MAE în momente de cumpănă grea, a refuzat orice compromis cu tendinţele submediocre, dăunătoare. Fiind un luptător, el nu a capitulat. A continuat să acționeze, s-a remarcat drept ziarist de concepţie. O lucrare originală pe evoluţia structurii mondiale la sfârşit de secol, cu un motto semnificativ, Viitorul nu este „un dat”, ci o „creație umană ”, stă mărturie.
După 1989, a fost consilierul politic de substanță al preşedintelui României, apoi a plecat drept Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în China.
Anterior, a urmat o viaţă de diplomat complexă, a fost primul ambasador al României în Australia, cu tiltul de Consul General, după cum conveniseră părţile, cum aproximativ în aceeaşi perioadă ambasadorul american George Bush purta la Beijing titulatura de Şef al Oficiului de legătură SUA — China. Etape de tranziție.
După pensionarea din diplomaţie, s-a dăruit o vreme politicii, fără a-i fi înțelese competențele, încât a renunţat, dedicându-se activității academice, cu împliniri de durată istorică. Neobosit. EI este autorul seriei remarcabile de documente din istoria relațiilor diplomatice bilaterale.
Caracterul fiecăruia îl face pe om unic, de neînlocuit. Eu, unul,
Librăria ; Eminescu
București
Anna Eva Budura,la lansarea cărţii „, Un destin norocos”
JIU (a LA 3 Librăi Mihai Eminesc
București
am fost adesea lovit, însă nu am reacţionat, am tăcut şi am iertat. Această atitudine se degajă de asemenea în clipele când Romulus loan Budura nu este înţeles de cei din jurul său. În acelaşi timp, am întâlnit o dovadă a omeniei sale. Din Australia, într-un raport trimis în ţară,
evidenţiază în ajutorul său Gheorghe Duduială „un lucrător de reală utilitate, capabil, harnic” şi cere recunoaşterea gradului diplomatic al acestuia. Anna Eva Budura este stăpânită de un sentiment de mândrie întocmind această carte ca un comandant de oști, o carte care se cuvine să beneficieze de o cât mai largă distribuire, deoarece în totul este o lecţie de demintate umană. Sunt amintiri fericite, eroice, de luptă, sunt recreate momente esenţiale ale unei vieți exemplare şi este meritul editorului coordonator ca etapele de răstrişte să nu fie copleşite de deznădejde, dimpotrivă. În ciuda titlului ales, este mai puţin vorba de un destin norocos, cât de o viaţă trăită cu tenacitate, voință, luptă. Victorie a spiritului dotat, liber, de neînfrât.
Decembrie 2024
PAGINA 41
MUZEUL PRESEI ROMÂNEȘTI
REVISTA
An V, Nr.17, Martie 2025
Prof. dr. Nicolae MAREȘ
Nicolae Titulescu
„Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesele naţionale” (Nicolae Titulescu)
Nicolae Titulescu a reprezentat, în chip fericit, diplomaţia românească în cele mai înalte foruri internaționale în perioada interbelică. Prin munca şi dăruirea sa a devenit de-a pururea — Patronul ei. Nu întâmplător, a fost denumit: „pelerin al păcii şi concordiei dintre popoare”, el pronunţându-se totdeauna ferm împotriva războaielor de agresiune, cerând rezolvarea oricăror conflicte pe cale politică, prin concilieri directe între „actorii” din teatrele de conflict. În momentul în care scriu aceste rânduri /decembrie 2024, o personalitate de o asemenea anvergură lipseşte pe arena internaţională. În perioada globalizării, pe care omenirea o parcurge, misiunea respectivă a fost preluată de liderii americani sau de alte grupări de state.
Obârşii titulesciene
S-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, din părinții lon Titulescu — avocat de Craiova şi Maria Titulescu. Tatăl era fiul protopopului Nicolae Economu, urmaşul unei familii de moşneni, deveniți, între 1836-1874, coproprietari ai unei mici moşii, situată în raza comunei Bărbuleşti, jud. Olt. EI a figurat multă vreme printre reprezentanţii oficiali ai autorităţilor din Craiova. A fost, pe rând, prefect al jud. Dolj, preşedinte al Curţii de Apel Craiova, deputat în Parlament, sub Guvernul lui Ion Brătianu. Înzestrat cu trăsături intelectuale alese şi cunoscând bine viaţa politică, lon Titulescu şi-a dorit a-i da fiului său o serioasă educaţie şi instrucţie temeinică pentru a-l asigura condiţiile unei distinse cariere. N-a apucat să vadă împlinite aceste visuri, repectiv ascensiunea lui, deoarece moartea l-a răpus în octombrie 1883.
Mama, Maria Titulescu, originară şi ea din Oltenia, era una dintre nepoatele pictorului Theodor Aman. Ea avea să suporte, împreună cu restul familiei, greutăţile creşterii şi educării micuţului Nicolae, rămas orfan de tată când abia trecuse de un an şi jumătate. Copilăria şi-a petrecut-o Nicolae Titulescu în mare parte pe moşia tatălui său, în comuna Tituleşti, din jud. Olt. Mai târziu, unii din biografii săi mai sensibili, vor remarca imprimate în sufletul fraged al copilului crâmpeie vii ale vieţii rurale însoţite de sentimentul de respect pentru munca şi traiul ţăranilor. Şcoala primară şi liceul le-au urmat Nicolae Titulescu la cel mai renumit Liceu — „Carol 1”, din Craiova, unde la Bacalaureat - a obținut Premiul de Onoare. Pe merit a fost considerat cel mai strălucit elev al urbei.
A urmat studii juridice la Paris, locuind în cartierul